Elaborați, în aproximativ două pagini, un eseu despre statul român în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, având în vedere:
– menționarea a două prevederi ale proiectelor politice referitoare la statul român, elaborate în 1857;
– menționarea a două fapte istorice care au loc în spațiul românesc între anii 1859-1863 și precizarea unei caracteristici a unuia dintre acestea;
– prezentarea unei asemănări între măsurile adoptate în politica internă a statului român, în anul 1864;
– formularea unui punct de vedere referitor la acțiunile desfășurate de statul român în deceniul nouă al secolului al XIX-lea și susținerea acestuia printr-un argument istoric.
Notă! Se punctează și utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea eseului, evidențierea relației cauză-efect, elaborarea argumentului istoric (prezentarea unui fapt istoric relevant și utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea și concluzia), respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice și încadrarea eseului în limita de spațiu precizată.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, harta Europei a cunoscut noi modificări în urma apariției mai multor state, printre care și România. Noul stat a trecut printr-un amplu proces de modernizare, care s-a întins pe mai multe decenii.
În urma războiului Crimeii (1853-1856), încheiat cu victoria Imperiului Otoman împotriva Rusiei, marile puteri s-au întâlnit la Paris, unde s-a desfășurat Congresul de pace (1856). În cadrul acestuia a fost abordată și „problema românească”. Astfel, pentru Țările Române se hotăra menținerea suzeranității otomane, abolirea protectoratului rusesc, instituirea garanției colective a celor șapte mari puteri (Anglia, Franța, Prusia, Rusia, Austria, Sardinia și Imperiul Otoman) și consultarea românilor cu privire la statutul Principatelor.
În acest context, în 1857 au fost convocate adunările ad-hoc, atât la Iași, cât și la București. Proiectele politice care au luat naștere în cursul acestora sunt cunoscute drept „Rezoluțiile Adunărilor ad-hoc” și aveau prevederi similare: unirea Moldovei și Țării Românești într-un stat numit România, neutralitatea pământului românesc și încredințarea tronului unui prinț străin, dintr-o familie domnitoare a Europei.
În anul 1858, rezoluțiile adunărilor ad-hoc au fost prezentate la Conferința de la Paris. Cu toate că nu erau respectate toate doleanțele românilor, principalul lor obiectiv era îndeplinit: se realiza unirea Moldovei cu Țara Românească. În schimb, puterile europene au impus alegerea a doi domni, cât și menținerea guvernelor și adunărilor separate. Toate aceste prevederi se regăseau în cadrul Convenției de la Paris.
Ca urmare a ambiguității prevederii referitoare la instituția domniei, adunările elective din Principate au putut alege același domn, la 5 ianuarie 1859 în Moldova, respectiv la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Domnul în cauză era Alexandru Ioan Cuza, iar dubla sa alegere a pus bazele statului român modern. Urmărind să consolideze unirea, Alexandru Ioan Cuza a adoptat o serie de reforme politice, sociale și economice. Astfel, la sfârșitul anului 1863 era adoptată legea secularizării averilor mănăstirești, acțiune prin care averile mănăstirilor pământene sau închinate au trecut în proprietatea statului.
Din cauza respingerii proiectului de lege rurală întocmit de Mihail Kogălniceanu, la 2 mai 1864 Alexandru Ioan Cuza a dat o lovitură de stat și a instituit un regim autoritar. Domnitorul a înlocuit Convenția de la Paris cu „Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris”, prin care îi erau mărite atribuțiile. După lovitura de stat, Alexandru Ioan Cuza a continuat seria reformelor pentru modernizarea societății. Astfel, în decursul anului 1864, Cuza a adoptat numeroase legi, precum: legea electorală, legea agrară, legea instrucțiunii publice.
Nemulțumite de acțiunile întreprinse de domnitor, grupările politice ale vremii și-au unit forțele, creând „monstruoasa coaliție”. La 11 februarie 1866, gruparea l-a obligat pe Alexandru Ioan Cuza să abdice.
Abdicarea acestuia a creat prilejul aducerii pe tron a unui prinț străin, în persoana lui Carol I, care a fost proclamat principe la 10 mai 1866. În timpul domniei acestuia au fost luate mai multe măsuri care au consolidat statul român. După adoptarea primei constituții în 1866, în deceniul următor, România își obținea independența față de Imperiul Otoman.
Din punctul meu de vedere, în deceniul nouă al secolului al XIX-lea statul român și-a orientat atenția asupra politicii externe. Astfel, au fost create și consolidate relații diplomatice, care au culminat cu aderarea României la Tripla Alianță, în anul 1883. Acțiunea a avut drept scop evitarea unei posibile intervenții rusești.
Așadar, a doua jumătate a secolului al XIX-lea a coincis atât cu constituirea statului român modern prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, cât și cu consolidarea acestuia, prin intermediul politicii întreprinse pe plan intern și extern.