Elaborați, în aproximativ două pagini, un eseu despre stat și politică în spațiul românesc, în Evul Mediu și la începuturile modernității, având în vedere:
– precizarea unei autonomii locale din spațiul românesc din secolele al IX-lea – al XI-lea;
– menționarea a două caracteristici ale unei autonomii locale din spațiul românesc, în secolele al XIII-lea – al XIV-lea;
– menționarea a două instituții centrale din spațiul românesc și prezentarea unei acțiuni militare la care participă reprezentantul uneia dintre acestea în secolul al XV-lea;
– formularea unui punct de vedere referitor la implicarea reprezentantului unei instituții centrale din spațiul românesc în relațiile internaționale din secolele al XVI-lea – al XVIII-lea și susținerea acestuia printr-un argument istoric.
Notă! Se punctează și utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea eseului, evidențierea relației cauză-efect, elaborarea argumentului istoric (prezentarea unui fapt istoric relevant și utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea și concluzia), respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice și încadrarea eseului în limita de spațiu precizată.
În Evul Mediu timpuriu, populațiile din spațiul românesc au fost organizate în obști sătești, conduse fie de un cneaz, fie de un jude, care aveau atribuții militare și administrative. Obștile sătești au constituit ulterior nucleul pentru formarea autonomiilor locale și, în cele din urmă, a statelor medievale românești. Acest proces s-a petrecut datorită dorinței unor conducători de obști sătești de a-și extinde teritoriul, dar și pentru a se putea apăra de pericolul invaziei migratorilor.
Printre primele documente care atestă existența unor autonomii locale în spațiul românesc este „Gesta Hungarorum”. Opera, redactată în secolul al XII-lea de cronicarul Anonymus al regelui maghiar Bela al III-lea, menționează că ungurii, stabiliți în Câmpia Panonică la sfârșitul secolului al IX-lea, au întâlnit în incursiunile lor în interiorul arcului carpatic trei formațiuni statale: voievodatele lui Gelu, Glad și Menumorut.
În anul 1247, un alt rege maghiar, pe nume Bela al IV-lea, a emis „Diploma Cavalerilor Ioaniți”, care atesta existența a cinci formațiuni politice prestatale la sud de Carpați: voievodatele lui Litovoi și al lui Seneslau, cnezatele lui Ioan și al lui Farcaș, dar și Țara Severinului. Izvorul istoric menționează că toate acestea, cu excepția voievodatului lui Seneslau, se aflau sub suzeranitate maghiară.
După apariția statelor medievale românești, domnii români au luat măsuri pentru consolidarea acestora. Astfel, au luat naștere instituții centrale precum Biserica sau Cancelaria domnească.
Cea mai importantă instituție centrală a fost Domnia, care a apărut odată cu întemeierea statelor medievale și, asemenea celorlalte instituții, a evoluat de-a lungul secolelor. Domnul avea numeroase atribuții, precum: stabilea politica externă, declara război, încheia pace, era conducător suprem al armatei etc. În calitate de conducător suprem al armatei, domnul a condus oștile pe câmpul de luptă în numeroase acțiuni militare.
Un exemplu relevant îl constituie bătălia de la Vaslui (10 ianuarie 1475), unde trupele moldave s-au confruntat cu cele otomane. Adoptând o tactică defensivă, Ștefan cel Mare i-a atras pe turci într-o zonă mlăștinoasă și, profitând de ceața densă, moldovenii au nimicit o bună parte din oastea otomană, reușind să captureze toată artileria. După victoria obținută în fața turcilor, Ștefan cel Mare a solicitat ajutorul principilor europeni, însă fără succes.
Între secolele al XVI-lea – al XVIII-lea, domnii români s-au implicat în relațiile internaționale prin acțiuni militare și diplomatice. De exemplu, Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, a încercat să înlăture suzeranitatea otomană. Astfel, Dimitrie Cantemir a încheiat în aprilie 1711 un tratat, la Luțk, cu țarul Petru cel Mare, prin care Moldova și Rusia își acordau ajutor reciproc împotriva otomanilor. Mai mult decât atât, Moldova intra sub protectoratul Rusiei. Totodată, domnul Moldovei a implicat țara în războiul ruso-turc (1710-1711), însă trupele otomane le-au învins pe cele moldo-ruse în bătălia de la Stănilești. În urma acestui eveniment, Dimitrie Cantemir a plecat în Rusia, iar în Moldova a fost instaurat regimul fanariot. Prin urmare, domnul pământean era înlocuit cu unul străin, de obicei grec, acesta fiind numit de către sultan. Domnul fanariot devenea un simplu funcționar al Porții și promova, în cele mai multe cazuri, interesele otomane în detrimentul celor românești.
În concluzie, perioada Evului Mediu și începuturile modernității coincid în spațiul românesc atât cu procesul de formare a statelor medievale românești și a instituțiilor lor centrale, cât și cu o evoluție semnificativă a acestora.