Elaborați, în aproximativ două pagini, un eseu despre rolul spațiului românesc în relațiile internaționale din secolele al XIV-lea – al XVIII-lea, având în vedere:
– menționarea a două conflicte militare desfășurate în spațiul românesc în secolul al XIV-lea;
– precizarea unei cauze a implicării spațiului românesc în diplomația secolului al XIV-lea;
– prezentarea unui fapt istoric referitor la conflictele militare desfășurate în spațiul românesc în secolul al XV-lea;
– menționarea a două acțiuni diplomatice referitoare la spațiul românesc din secolul al XV-lea;
– formularea unui punct de vedere referitor la consecințele implicării spațiului românesc în relațiile internaționale din secolele al XVI-lea – al XVIII-lea asupra unei instituții centrale și susținerea acestuia printr-un argument istoric.
Notă! Se punctează și utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea eseului, evidențierea relației cauză-efect, elaborarea argumentului istoric (prezentarea unui fapt istoric relevant și utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea și concluzia), respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice și încadrarea eseului în limita de spațiu precizată.
Între secolele al XIV-lea și al XVIII-lea, spațiul românesc s-a remarcat în relațiile internaționale prin desfășurarea mai multor acțiuni militare și diplomatice. Acestea au urmărit atât contracararea expansiunii Imperiului Otoman, cât și păstrarea suveranității față de statele creștine vecine, Ungaria și Polonia.
În secolul al XIV-lea, românii au purtat numeroase bătălii împotriva vecinilor săi. În anul 1330 a avut loc bătălia de la Posada, unde voievodul Basarab I l-a înfrânt pe regele maghiar Carol Robert de Anjou, reușind să obțină independența Țării Românești față de Ungaria.
Câteva decenii mai târziu, în anul 1394/1395, Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești, a învins, alături de oastea sa, trupele sultanului otoman Baiazid I, la Rovine.
Principala cauză a implicării spațiului românesc în diplomația secolului al XIV-lea a fost primejdia reprezentată de tendințele expansioniste ale Imperiului Otoman. Eforturile de apărare ale românilor s-au concretizat prin încheierea de alianțe și tratate cu puterile creștine europene (tratatul de la Brașov), dar și prin acțiuni militare defensive (bătălia de la Rovine). În consecință, acțiunile întreprinse de români, atât pe plan intern, cât și pe plan extern, au avut un puternic caracter antiotoman.
Lupta împotriva turcilor a continuat și pe parcursul secolelor următoare în spațiul românesc. Astfel, în Moldova secolului al XV-lea a avut loc o serie de conflicte militare semnificative între oastea moldavă și cea otomană care, în frunte cu sultanul, urmărea să știrbească independența statelor românești. După refuzul lui Ștefan cel Mare de a mai plăti tribut turcilor, Imperiul Otoman a organizat o campanie militară împotriva domnului moldovean. Astfel, la 10 ianuarie 1475 a avut loc bătălia de la Vaslui, unde trupele moldave s-au confruntat cu cele otomane. Adoptând o tactică defensivă, Ștefan i-a atras pe turci într-o zonă mlăștinoasă și, profitând de ceața densă, moldovenii au nimicit o bună parte din oastea otomană, reușind să captureze toată artileria. După victoria obținută în fața turcilor, Ștefan cel Mare a solicitat ajutorul principilor europeni, însă fără succes.
Pe lângă acțiunile militare, Ștefan cel Mare a întreprins și acțiuni diplomatice, încheind astfel câteva tratate cu puterile învecinate, Polonia și Ungaria. Dacă o parte din aceste tratate vizau lupta antiotomană, altele se concentrau asupra stabilirii suzeranității uneia dintre puterile străine ori, în caz contrar, a suveranității Moldovei. Două astfel de acțiuni diplomatice au fost încheierea tratatului de la Iași (1475), respectiv a celui de la Hârlău (1499). Tratatul de la Iași prevedea suzeranitatea regelui maghiar asupra Moldovei. În schimb, Ștefan cel Mare primea ajutor militar împotriva otomanilor. Tratatul de la Hârlău a reprezentat o consecință a victoriei domnului moldovean de la Codrii Cosminului, cu doi ani mai devreme. Prin intermediul acestui tratat, Moldova își recăpăta independența față de Polonia.
Din punctul meu de vedere, natura relațiilor stabilite între țările române și Imperiul Otoman în secolele al XVI-lea – al XVIII-lea a avut un impact deosebit asupra instituției domniei din spațiul românesc. Inițial, domnul era ales pe principiu ereditar-electiv, având nevoie de confirmare ecleziastică începând cu secolul al XIV-lea. Cu toate acestea, prin implicarea sultanului în politica internă a țărilor române, din secolul al XVI-lea, domnul trebuia confirmat de Poartă înainte de a urca pe tron. Ulterior, prin instaurarea regimurilor fanariote (1711 în Moldova, 1716 în Țara Românească), domnul pământean era înlocuit de un domn de origine greacă, numit de sultan. Domnii fanarioți urmăreau interesele Porții, astfel că interesele românilor erau abandonate. Această situație a continuat timp de aproximativ un secol, epoca fanariotă încheindu-se în 1822.
Așadar, de-a lungul secolelor al XVI-lea – al XVIII-lea, spațiul românesc și-a manifestat activ interesul pentru relațiile internaționale, atât prin acțiuni diplomatice, cât și militare. Având, de cele mai multe ori, o politică defensivă, Țara Românească și Moldova au încercat, prin aceste mijloace, să își protejeze independența sau să își mențină autonomia.