Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre evoluția spațiului românesc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în primele două decenii ale secolului al XX-lea, având în vedere:
– precizarea unui fapt istoric desfășurat de români în perioada 1851-1859 și menționarea a două aspecte referitoare la acesta;
– menţionarea a două măsuri adoptate de statul român în plan intern, între anii 1862-1870;
– prezentarea unui fapt istoric desfășurat de România în contextul „crizei orientale” din a doua jumătate a secolului al XIX-lea;
– formularea unui punct de vedere referitor la implicarea statului român în relațiile internaționale din primele două decenii ale secolului al XX-lea şi susținerea acestuia printr-un argument istoric.
Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei cauză-efect, elaborarea argumentului istoric (prezentarea unui fapt istoric relevant și utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată.
În primul deceniu din a doua jumătate a secolului al XIX-lea au avut loc mai multe evenimente care au favorizat formarea statului român modern. După întemeiere, noul stat a cunoscut o evoluție pozitivă, reușind să-și obțină independența și să-și mărească considerabil teritoriul.
Cel mai important dintre acestea a fost dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza în ianuarie 1859, care a pus marile puteri europene în fața „faptului împlinit”, deoarece Convenția de la Paris încheiată în anul precedent prevedea realizarea unei uniuni cu domni, guverne și adunări separate. Contestată de unele puteri garante, unirea a fost recunoscută în 1861, în cadrul Conferinței de la Constantinopol, doar în timpul domniei lui Cuza, care a primit firmanul din partea Imperiului Otoman.
În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza au fost adoptate o serie de măsuri menite să consolideze unirea și să modernizeze societatea românească. Cele mai importante măsuri de consolidare a unirii au fost stabilirea capitalei la București, crearea primului guvern unic și a primei adunări legislative unice. Reformele adoptate între anii 1863-1864 au contribuit la modernizarea societății românești. Dintre acestea, se cuvine să amintim legea secularizării averilor mănăstirești (1863), legea electorală (1864), legea agrară (1864), precum și legea instrucțiunii publice (1864).
După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza și venirea la tron a lui Carol I, România a intrat într-o nouă etapă. Prima măsură luată de prințul prusac a fost adoptarea primei constituții românești (iulie 1866), care făcea abstracție de suzeranitatea otomană și garanția colectivă a marilor puteri. Prin acest fapt, clasa politică românească arăta că principalul obiectiv al României era obținerea independenței, indiferent de maniera de obținere.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea se redeschide „criza orientală” prin izbucnirea răscoalelor antiotomane din Balcani, sprijinite de Rusia. În acest context, în toamna anului 1876, România a purtat tratative cu Rusia la Livadia. Pe 4 aprilie 1877 a fost încheiată Convenția româno-rusă prin care România accepta trecerea trupelor ruse pe teritoriul său, în schimb Rusia se angaja să respecte integritatea teritorială și regimul politic existent în țara noastră. Intrată în război la sfârșitul lunii aprilie 1877, de partea rușilor, România a contribuit la înfrângerea Imperiului Otoman. Astfel, României îi era recunoscută independența atât prin tratatul de la San Stefano, cât și în cadrul Congresului de pace de la Berlin din vara lui 1878.
După obținerea independenței, România a putut să promoveze o politică externă proprie. Astfel, în primele două decenii ale veacului al XX-lea, România a participat la cel de-Al Doilea Război Balcanic și în Primul Război Mondial.
Dorind să elibereze Transilvania și Bucovina de sub stăpânirea austro-ungară, România a intrat în Marele Război alături de Antanta în vara anului 1916. În urma participării la Primul Război Mondial s-a realizat dezideratul românilor – România Mare -. Astfel, în cursul anului 1918, Basarabia, Bucovina și Transilvania s-au unit cu Vechiul Regat, fapt consfințit în cadrul Conferinței de Pace de la Paris (1919-1920).
În concluzie, statul român modern s-a creat în mod treptat, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, reușind să-și desăvârșească unitatea teritorială prin unirea provinciilor istorice românești cu Vechiul Regat în 1918.