Sprijină acest proiect
Dragă cititorule, Acest site este o inițiativă privată. Avem nevoie de ajutorul tău pentru a duce mai departe acest proiect. Îl poți susține prin donații, prin intermediul platformelor de mai jos. Orice ajutor este binevenit. Îți mulțumim în avans!

Primul război daco-roman (101-102)

Dacia rămânea un dușman potențial pentru Imperiul Roman după încheierea tratatului din 89 d.Hr., foarte avantajos pentru ea. Venirea la putere a împăratului Traian (98-117) a marcat o schimbare radicală a politicii față de Dacia. Traian a decis încălcarea tratatului și declanșarea războiului, deoarece creșterea puterii regatului dac era o amenințare pentru frontiera dunăreană a imperiului. De asemenea, s-au luat în calcul avantajele economice care puteau fi aduse prin anexarea Daciei și prin stoparea subsidiilor care continuau să fie plătite către acest stat. Împăratul roman a pregătit războiul printr-o inspecție pe linia Dunării (la începutul anului 99), urmată de o intensă activitate de construcții (fortificații, un canal navigabil în zona Porților de Fier). În provinciile Moesia Superior și Inferior exista deja o mare concentrare de trupe, încă din epoca lui Domițian, dar au fost aduse și alte legiuni și trupe auxiliare din Pannonia și Germania. După ce a declarat război la 25 martie 101, Traian s-a deplasat de la Roma în Moesia Superior, la cartierul general de la Viminacium.

Traian a mobilizat efective impresionante: 13 legiuni (I Italica, I Adiutrix, I Minervia, II Adiutrix, II Traiana Fortis, IV Flavia Felix, V Macedonica, VII Claudia, X Gemina, XI Claudiua, XIII Gemina, XIV Gemina, XXX Ulpia Victrix), 16 alae (unități auxiliare de cavalerie), 61 de cohorte (unități auxiliare de infanterie) și alte formațiuni neregulate. Totalul poate fi apreciat la 150000 de militari. Printre comandanții acestor trupe se numărau generalii Licinius Sura, Caius Clinius Proculus, Lusius Quietus, Quintus Glitius Agricola, Caius Iulius Quadratus Bassus și Manius Laberius Maximus. Decebal dispunea de circa 50000 de oameni, la care se adăugau unii aliați buri, bastarni și sarmați.

O parte din trupe au fost transportate din Pannonia și Germania cu flota provinciei Pannonia la Viminacium sub comanda lui Quintus Glitius Agricola, iar altele au fost concentrate la Ratiaria (Arcar, Bulgaria) și Durostorum (Silistra, Bulgaria), sub comanda lui Manius Laberius Maximus. Armata lui Decebal a așteptat în defensivă în zona Porții de Fier a Transilvaniei și în cetățile din apropierea capitalei Sarmizegetusa. În Moesia Superior, armata romană a trecut Dunărea pe poduri de vase la Lederata (Ram, în Clisura Dunării) și Dierna (Orșova), pătrunzând pe două căi în Banat. Corpul de armată comandat personal de Traian a trecut prin Berzovia, iar cel comandat de Manius Laberius Maximus a urmat valea Cernei. Cele două coloane au făcut joncțiunea la Tibiscum (lângă Caransebeș), de unde s-au îndreptat spre Poarta de Fier a Transilvaniei (Tapae). În fine, alte forțe romane au trecut Dunărea pe la Durostorum spre trecătorile Bratocea și Tabla Buții, pentru a lovi în partea de est a regatului dacic. Au fost cucerite cu această ocazie cetățile dacice din nord-estul Munteniei. În teritoriul de la sud de Carpații Meridionali și în Banat a început construirea de drumuri și de castre. Nu este exclusă și o înaintare pe valea Mureșului a unora dintre trupele din Pannonia.

Înainte de a ajunge în zona Porții de Fier a Transilvaniei, Traian a primit din partea unor aliați ai lui Decebal (burii germanici, bastarnii și roxolanii) un mesaj în care se propunea retragerea armatei romane. Împăratul a continuat însă înaintarea până la Tapae, acolo unde oastea lui Decebal se afla în dispozitiv de luptă. Blocarea acestei trecători era singura modalitate de a opri înaintarea forțelor romane spre Sarmizegetusa. Armata romană a construit la Bouțari (la 8 km de Poarta de Fier) un castru de marș pentru a se apăra. Bătălia a început printr-un atac al trupelor de cavalerie romane, urmate de trupele auxiliare de infanterie. Decebal a declanșat o contraofensivă împotriva acestor trupe auxiliare, dar romanii au reușit străpungerea dispozitivilului dacilor. Un factor neașteptat care a determinat retragerea dacilor a fost trăsnetul care a lovit pe unul dintre fruntașii lor, interpretat probabil ca un semn divin (scena este reprezentată pe columnă). Bătălia pentru forțarea trecătorii a provocat pierderi mari de ambele părți, fiind cu greu câștigată de Traian.

Bătălia de la Tapae a fost o victorie parțială, deoarece, cu forțele care i-au rămas, Decebal s-a putut retrage în zona cetăților din Munții Orăștiei. Armata romană a continuat marșul spre capitala lui Decebal, asediind și cucerind mai multe fortificații, precum cea de la Costești (unde se pare că a fost capturată și sora lui Decebal). Într-una din acestse cetăți dacice au fost recuperate armele și stindardul pierdute la înfrângerea lui Cornelius Fuscus.

Fiindcă armata romană cucerise sudul Daciei și pătrunsese până în apropierea capitalei, Decebal a inițiat tratative de armistițiu, trimițând o solie de nobili la Traian. Era în realitate o diversiune, care pregătea contraofensiva care se va desfășura la sud de Dunăre în iarna 101-102.

Campania din 101 a evidențiat capacitatea armatei romane de a realiza mari grupări de forțe și de a asigura sprijinul logistic pentru acestea, de a forța un curs de apă major în mai multe puncte și de a coordona operațiuni ofensive într-un teatru de război care a cuprins toată Dacia, prin cooperarea între diferitele categorii de trupe terestre și flota fluvială.

Retras în defensivă în zona capitalei, dar păstrând contacte cu aliații buri și roxolani, Decebal a încercat în iarna 101-102 răsturnarea situației critice în care se afla printr-o manevră strategică de învăluire a armatei romane, care a constat în declanșarea unui atac în provincia Moesia Inferior. Scopul era de a determina retragerea forțelor romane care ocupaseră o parte din Dacia. Traian nu intenționa reluarea ofensivei înainte de începerea primăverii.

Informațiile despre această campaie au fost deduse exclusiv din studierea reprezentărilor de pe Columna lui Traian și de pe monumentul triumfal de la Tropaeum Traiani (Adamclisi). Nici un izvor narativ nu se referă la ea, cu excepția unei informații vagi din Getica lui Iordanes. La incursiune au participat și triburile de buri, bastarni și roxolani care îi dăduseră un ultimatum lui Traian în campania din toamna anului 101 și care acum îl susțineau pe aliatul lor Decebal. Din Moldova, atacatorii au trecut Dunărea în Dobrogea, cu scopul de a avansa spre vest pentru a distruge garnizoanele romane din Moesia și de a rupe astfel legătura trupelor staționate în Dacia cu imperiul. Fiindcă Dunărea nu era suficient de înghețată o parte din atacatori, pedestrași și călăreți au pierit înecați. Cei care au supraviețuit au lovit fortificațiile din Moesia Inferior.

Aflând de incursiune, Traian a decis să transfere o parte din trupele din Dacia la sud de Dunăre. Pentru a nu pierde pozițiile câștigate în Dacia, legiunile au rămas acolo, în luptele din Moesia fiind angajate doar trupe auxiliare. În fruntea acestora, Traian s-a îmbarcat probabil la Drobeta, parcurgând Dunărea până la Novae (Șviștov) sau Sexaginta Prista (Ruse). După debarcare, armata romană a pornit în marș forțat pentru a intercepta inamicul. Au avut loc mai multe bătălii în provincia Moesia Inferior. Un atac de noapte al armatei romane asupra taberei inamice s-a desfășurat acolo unde se va ridica orașul Nicopolis ad Istrum (numit astfel în cinstea victoriei). Această victorie a fost decisivă pentru soarta campaniei, deoarece a blocat eventuala înaintare a inamicului prin pasul Șipka. După aceasta, armata romană a continuat marșul spre nord-est, pentru a intercepta celelalte trupe ale coaliției barbare. Bătălia finală a avut loc acolo unde în 108 va fi ridicat monumentul comemorativ Tropaeum Traiani, la Adamclisi. Scenele bătăliei respective de pe columnă sunt singurele în care apar soldați romani răniți. Conform reprezentărilor de pe columnă, atacul cu sulițe lansate de catapulte a fost decisiv pentru nimicirea inamicilor. Victimele au fost numeroase de ambele părți, dar victoria a revenit romanilor. Victoria din Moesia este atestată de o inscripție de la Epidaur, datată în mod cert în anul 102.

În Dacia, Decebal a reluat luptele contra trupelor romane rămase acolo. După victoria din Moesia, a fost reluată ofensiva spre Sarmizegetusa pe mai multe direcții (valea Mureșului, valea Oltului). Traian a revenit în Dacia pe la Drobeta. Unitatea neregulată (numerus) de cavalerie numidă comandată de Lusius Quietus a înaintat spre valea Jiului și de acolo, prin pasul Vâlcan, a pătruns în spatele regiunii capitalei dacice. Între timp, unii dintre conducătorii locali daci l-au abandonat pe Decebal, ca și aliații buri. Decebal a încercat să câștige timp prin tratative, dar armata romană a continuat ofensiva în munți, ajungând până la capitală. Decebal a fost obligat să capituleze și să încheie o pace cu condiții foarte împovărătoare, care prevedea să mențină relații pașnice cu Imperiul Roman și cu aliații acestuia, să predea prizonierii și mașinile de război și să distrugă cetățile. Astfel, Dacia a redevenit un regat clientelar, dar cu suprafața mult redusă (fără Banat și Oltenia). Unii instorici presupun că statul dac s-a menținut doar la nord de Mureș, capitala mutându-se în cetatea de la Piatra Craivii (o fortificație mai mică, de 67 x 36 m), dar nu există dovezi clare pentru o abandonare a Sarmizegetusei. În Dacia au rămas Legiunile IV Flavia Felix și XIII Gemina, precum și 13 unități auxiliare, care au fost puse cub comanda lui Cnaeus Aemilius Cicatricula Pompeius Longinus, fost comandant al trupelor din Pannonia. La Sarmizegetusa a fost instalat un detașament din Legiunea IV Flavia Felix.

Expediția dacică în Moesia este un exemplu de manevră strategică destinată întoarcerii frontului. Ea a eșuat doar pentru că Traian a reușit să deplaseze în teatrul de război efective suficient de mari pentru a obține victoria, folosind flota dunăreană.

Al doilea război daco-roman (105-106)

Decebal nu a respectat condițiile dure impuse prin pacea din 102. El a reluat înarmarea dacilor, a început refacerea cetăților (la Sarmizegetusa, Blidaru și Piatra Roșie există urme de refacere după demantelare), a restabilit legăturile cu potențialii aliați (marcomani, bastarni) și i-a atacat pe iazigi, aliații romanilor din Banat. Garnizoana romană de la Sarmizegetusa fusese retrasă după ce începuse demantelarea fortificației. Probabil tot în această perioadă, Decebal a încercat să intre în contact cu regele Pacorus al parților pentru o acțiune comună contra Imperiului Roman, dar mesajul a fost interceptat. Informațiile despre încălcarea tratatului din 102 au determinat Senatul roman să decidă reluarea războiului. Traian a plecat din Roma la 4 iunie 105, ajungând în Moesia Superior prin Dalmația.

Pentru a preveni atacul asupra Daciei, Decebal a recurs la mai multe acțiuni, încă înainte ca armata romană să pătrundă în Dacia: i-a făcut lui Traian propuneri de pace, dar a trimis și câțiva dezertori romani are urmau să-l ucidă pe împărat (planul a eșuat). După aceea, regele dac a reușit să-l captureze printr-un vicleșug pe Longinus, cerând în schimbul lui retragerea trupelor de ocupație din teritoriul dintre Carpații Meridionali și Dunăre. Aceste stratageme arată că Decebal era conștient că nu mai dispunea de forțe suficiente pentru a respinge armata romană. Nici refacerea coaliției antiromane nu a reușit, iar unii daci (nobili și oameni de rând) continuau să se supună romanilor.

După eșecul acestor tentative de a stopa invazia romană, Decebal a atacat trupele romane dislocate în Dacia și a continuat refacerea fortificațiilor care fuseseră demantelate. După sosirea împăratului la Dunăre, legiunile din Moesia Superior și Moesia Inferior au fost deplasate la nord de Dunăre pe podul de la Drobeta construit după 102. Dintre generalii participanți la campanie sunt cunoscuți Publius Aleius Hadrianus (viitorul împărat), Lucius Licinius Sura, Tiberius Claudius Livianus și Decimus Terentius Scaurianus (viitorul guvernator al provinciei Dacia). Sub comanda personală a lui Traian, legiunile au desfășurat operațiuni de recucerire a fortificațiilor pierdute în cursul verii anului 105. Au fost urmate de traseele din campania din anul 101, pe la Tapae, prin pasul Vâlcan și pe valea Oltului (probabil și prin trecătorile din zona Carpaților de Curbură). Pe parcurs, forțele lui Decebal au efectuat mai multe atacuri, dar nu au putut opri marșul armatelor romane. Pe timpul iernii, operațiunile au fost întrerupte, deoarece luptele în munți ar fi fost mult prea dificile în asemenea condiții. În primăvara anului 105-106, luptele au fost reluate, romanii ocupând poziții în zona Sarmizegetusei. Au fost cucerite rând pe rând, cu mari eforturi, cetățile Costești, Blidaru și Piatra Roșie, folosindu-se mașini de luptă. Astfel, sistemul de fortificații care proteja capitala a cedat. Tentativa lui Decebal de a recâștiga independența Daciei prin alungarea trupelor romane de ocupație a eșuat. Înfrângerea a fost agravată de trădarea unora dintre conducătorii locali daci, care au trecut de partea lui Traian. În urma acestei campanii, armata romană a reluat controlul asupra celei mai mari părți a Daciei. Sarmizegetusa a fost încercuită și a început asediul ei.

În primăvara anului 106, armata romană deținea controlul asupra zonei capitalei Daciei. Decebal rezista la Sarmizegetusa, în fruntea unor efective reduse și abandonat de mulți dintre nobilii săi. Cetatea se afla pe culmea unui munte la altitudinea de 1200 m și avea forma unui hexagon neregulat, cu suprafața de circa 3 hectare. Avea două porți. Zidul de incintă gros de 3,2 m și înalt de 4-5 m era construit în tehnica specifică dacică, din paramente de blocuri masive de piatră între care erau fixate bârne transversale de lemn. În interior s-au descoperit conducte de aducție a apei, canale de scurgere, drumuri pavate. Se estimează că fortificația putea adăposti între 4000 și 5000 de oameni. După pacea din 102 a fost construit un val de pământ la vest, pentru a consolida apărarea. Chiar și așa, elementele de fortificare au rămas inferioare față de cele ale cetăților de la Costești, Blidaru și Piatra Roșie. Asediul capitalei a fost organizat prin dispunerea de mașini de luptă, de turnuri de lemn și de scări de-a lungul zidului de incintă. A fost construită și o fortificație temporară de pământ care proteja trupele romane. Garnizoana dacică a reușit să respingă mai multe atacuri, dar epuizarea resurselor de apă și de hrană a făcut imposibilă continuarea rezistenței (armata romană a distrus conductele care aprovizionau cetatea). Modul în care a fost realizat asediul ilustrează eficacitatea tehnicii de luptă folosite de romani în străpungerea fortificațiilor. Zidurile au cedat, astfel că armata romană a putut pătrunde în cetate, care a fost incendiată de luptătorii daci supraviețuitori. Decebal a reușit să fugă, pentru a rezista în altă cetate. Luptele au mai continuat un timp în zona altor cetăți. Dacii au atacat un castru roman, dar au fost respinși.

Decebal a încercat să se refugieze spre partea de nord a Daciei sau spre Moldova, unde putea conta pe sprijinul carpilor sau al bastarnilor. A fost însă ajuns din urmă de un detașament comandat de ofițerul Tiberius Claudius Maximus. Pentru a nu fi capturat, regele Daciei s-a sinucis. Dacia a fost definitiv înfrântă și transformată în provincie romană înainte de 11 august 106. Regiunile din est care nu făceau parte din regatul lui Decebal nu au fost incluse în provincie, dar au fost puse sub supraveghere. Obiectivul strategic urmărit de Traian încă din 101 fusese îndeplinit.

A fost util acest articol?

Autor

Profesor de istorie la Școala Gimnazială ”Constantin Popovici” din Buhoci și la Școala Gimnazială ”Ștefan cel Mare” din Buhuși. E-mail: profu@oradeistorie.ro.

Adaugă un comentariu

Cărți de istorie
error: Vă rugăm să respectați drepturile de autor.