Evenimentele din perioada 395-476 sfidează orice încercare de ordonare narativă. Din momentul în care hunii sosiți din Asia Centrală au trecut Donul, în 375, împingând popoarele germanice să caute adăpost în Imperiu, situația a devenit haotică. Vizigoții lui Alaric umblau fără țintă pe la sud de Dunăre, invadând Grecia în 396, după care au fost îndreptați către Italia de noul om puternic de la Constantinopol, Aurelianus. Așa că au cotropit Italia de Nord, dar au fost învinși în 401 de Stilicon. Tot acesta a oprit, în apropiere de Fiesole, în 405, invazia alanilor, a quazilor, a vandalilor și a ostrogoților conduși de Radagast, care au năvălit prin pasul Brenner. Începând însă din 31 decembrie 406, vandalii, suebii și alamanii au trecut Rinul pe la Mainz și au făcut ravagii în nordul Galiei. În fața dezastrului, trupele romane din Britania și-au proclamat generalul împărat, pe Constantin al III-lea, care a trecut cu trupele pe continent, a învins câteva grupuri de barbari, cu altele a făcut pace, a cucerit Spania și și-a stabilit reședința la Arles. Lăsată fără apărare, provincia Britania a fost definitiv pierdută, invadată de picții din Caledonia, scoții din Irlanda și, peste puțin timp, de angli și de saxoni, în fața cărora comunitățile de bretoni au fugit către Armorica, trecând Marea Mânecii. Stilicon, confruntat cu amenințarea reprezentată de Alaric, care tot în nordul Italiei rămăsese, nu a putut face nimic împotriva uzurpatorului Constantin al III-lea, fiind asasinat în 408. Curând după aceea, Alaric a apărut în fața zidurilor Romei, pe care a asediat-o și a cucerit-o la 25 august 410.

Șocul a fost considerabil: ultima dată când Cetatea Eternă mai fusese invadată de barbari se întâmplase cu opt sute de ani în urma, în 381 î.Hr., atunci cuceritori fiind celți. Dacă nu era sfârșitul lumii, era cel puțin sfârșitul unei lumi, iar evenimentul a căpătat imediat semnificație ideologică: pentru păgâni, era dovada că vechii zei erau apărători mai eficienți decât nou-venitul Dumnezeu creștin. Pentru creștini, din contră, era în același timp semnul mâniei și al bunătății lui Dumnezeu: cucerirea orașului și cele trei zile de jaf care au urmat erau o pedeapsă pentru viciile romanilor, dar, cu tot dezastrul, Dumnezeu și-a arătat bunătatea, căci lucrurile ar fi putut sta cu mult mai rău, ca la Sodoma și Gomora. Într-adevăr, totul s-a petrecut așa cum trebuia, scrise Sfântul Augustin, comentând acele evenimente în deschiderea Cetății lui Dumnezeu: ”Toate devastările, masacrele, jafurile, incendierile și groaza care au însoțit recentul dezastru de la Roma sunt în ton cu practica generală a războiului. Însă ceva… a schimbat înfățișarea scenei: sălbăticia barbarilor a căpătat un iz de blândețe, cele mai mari bazilinic fiind cruțate și folosite pentru ca oamenii să se pună la adăpost de dușman”. Deci, Alaric era instrumentul lui Dumnezeu: gândirea creștină își dovedește aptitudinea de a exploata în avantajul ei toate evenimentele, fericite ori nu.

Instrument al lui Dumnezeu ori nu, Alaric moare anul următor într-un naufragiu, pe când încerca să cucerească și coastele Africii. Și haosul se instalează. Generalul roman Constanțiu se folosește de vizigoți pentru a scăpa Spania de vandali, după care îi instalează ca federați în Aquitania, iar pe suebi, în Galicia. Vandalii au trecut atunci Gibraltarul și s-au stabilit, de asemenea ca federați, în Africa de Nord, unde au distrus, în 439, Cartagina. Sub conducerea regelui lor, Genseric, au pus mâna pe insulele Mediteranei occidentale. În acest timp, în Italia și în Galia, un nou puternic al zilei devine generalul Aerius. Originar din Sciția Mică, din apropierea gurilor Dunării, trăise la huni, cu care se împrietenise. I-a și folosit în armata lui pentru a-și învinge rivalul, pe Bonifacius, în 432, apoi, pentru a opri înaintarea francilor și a vizigoților. În anul 436, va zdrobi armata burgunzilor, după care îi va așeza ca federați între masivul Jura, lacul Leman și Grenobile, în Sapaudia, de unde vine denumirea de Savoia. La 20 iunie 451, în fruntea unei oști amestecate, formată din franci, din romani, din saxoni, din burgunzi, din vizigoți și din bretoni, îl învinge pe regele hunilor, Attila, care se aventurase într-o expediție de jaf până către Orléans. Lupta cunoscută sub numele de Bătălia de la Câmpiile Catalaunice a atins și ea statutul de simbol, cel al unei confruntări dintre Asia și Europa, și, chiar dacă importanța ei reală a fost exagerată de către istoriografia occidentală, constituie totuși o piesă importantă în elaborarea memoriei colective a europenilor. Attila, învins, întors de sub zidurile Romei de papa Leon cel Mare, în 452, moare în 453, iar poporul lui se evaporă prin stepele Asiei Centrale, de unde și venise.

Aetius, ajuns cel mai puternic om al Occidentului, s-a gândit să își asocieze fiul, pe Gaudentius, la conducerea Imperiului. Numai că, pe neașteptate, Valentinian al III-lea și-a descoperit suficientă energie cât să-l asasineze pe Aetius, în 454. Șase luni mai târziu, Valentinian e strangulat de doi ofițeri ai lui Aetius și, în același an, 454, vandalul Genseric, întors din Africa, debarcă în Italia, intră în Roma și o jefuiește timp de o lună de zile, în timp ce anglii și saxonii își consolidează poziția în Britania, vizigoții înaintează către Loara și nu peste mult timp pun mâna pe Provence, generalul Syagrius luptă împotriva germanilor, între Loara și Somme, unde își făurește un mic regat. În ciuda strădaniilor împăraților Majorian (457-461), Anthemius (467-472), Iulius Nepos (474-475), Imperiul din Occident nu mai există decât cu numele.

După câteva ultime zvâcniri, în cursul cărora noul patrician magister militum Ricimer, de origine suebă, îi însărcinează pe vizigoți să-i supună pe suebii din Spania, regele barbar Odoacru, de origine hună, ia puterea în Italia. După ce și-a decapitat rivalul, pe Oreste, l-a despuiat pe ultimul împărat occidental, un adolescent insignifiant, Romulus, poreclit în bătaie de joc ”Augustulus” – ”augustuț” – de podoabele imperiale pe care, în anul 476, i le-a trimis împăratului din Orient, Zenon. Declarându-i că e îndeajuns un singur împărat, îi cere titlul de patrician, iar pe tânărul Romulus îl exilează la Baiae.

Imperiul din Occident își trăise traiul, iar anul 476 marchează intrarea într-o nouă eră și într-un nou context politic, care vor fi numite Evul Mediu. Cu toate acestea, pentru contemporani evenimentul a trecut aproape neperceput ori, mai degrabă, ca încă o peripeție din lungul șir de răsturnări reprezentat de cel de-al cincilea veac. De altfel, obiceiul schimbărilor bruște, al războaielor și al masacrelor a continuat: Odoacru, care a domnit în Italia până în anul 493, sub tutela teoretică a împăratului din Orient, a pus la cale asasinarea unui rival, Iulius Nepos, în 480, înainte de a o sfârși și el tot măcelărit.

Să ne oprim o clipă asupra situației geopolitice din anul 476. În Occident, teritoriul fostului Imperiu a fost divizat în câteva mari unități cu granițe instabile. Regatul lui Odoacru, a cărui capitală era Ravenna, acoperea întreaga peninsulă italiană și mergea, în nord-est, până la Dunăre, dincolo de Alpi, unde Odoacru se lupta cu rugierii. În est, avea legături cu ostrogoții opriți în Câmpia Panonică. La vest de arcul alpin, burgunzii, care puseseră mâna pe Lyon și Viena, se instalaseră serios în jurul lacului Leman, din Lorena până în Provence, în timp ce alamanii se împrăștiaseră în Renania, de o parte și de alta a văii mijlocii și superioare a Rinului. De la Valea Loarei până în sudul Spaniei se întindea regatul vizigoților conduși de regele Euric: un bloc impresionant ca întindere, dar fragil ca structuri. În Africa de Nord, cel puțin în nord-estul Maghrebului, având Cartagina drept capitală, se găsea regatul vandalilor, care mai cuprindea Corsica, Sardinia, Sicilia și insulele Baleare. În nord-estul Spaniei, încă mai supraviețuia micul regat al suebilor. Britania insulară era împărțită în două regiuni: în est, regatul anglo-saxonilor, în vest, teritoriile bretone din care o parte a populației emigrase către Armoria, aceasta din urmă fiind practic independentă, condusă de șefi locali numiți machtierns. De la Loara la Somme și de la Cotentin la Meuse, găsim regatul lui Syagrius, la nordul căruia se întindeau teritoriile francilor: francii ripuari, în Renania de Jos, între Mainz și Marea Nordului, cu Köln ca oraș principal, și francii salieni, pe teritoriul Belgiei de azi. Regele acestora, Childeric, a înaintat spre sud, împotriva regatului lui Syagrius, ba chiar a făcut o inutilă încercare de a cuceri Parisul. A murit în anul 481 și i-a urmat fiul lui, Clovis.

A fost util acest articol?

Lasă un comentariu

Împreună putem face lucruri mai frumoase

error: Vă rugăm să respectați drepturile de autor.