După migrația slavilor și așezarea lor în cuprinsul provinciilor nord-balcanice (Moesia, Dalmatia, Pannonia), spațiul (aria) pe care s-a petrecut etnogeneza română încetează a mai fi unitar din punct de vedere lingvistic. Astfel, limba română comună comportă, în opinia lingviștilor, patru dialecte:

a) Dialectul daco-român: se vorbește astăzi în spațiul vechii Dacii (nu doar în spațiul provincial roman, ci și în cel aflat extra fines provinciae) și al Scythiei Minor (Dobrogea), precum și la românii din dreapta Dunării, din Bulgaria de nord (în special în zona Vidin-Lom; aceștia, în zilele noastre, în accentuat proces de asimilare) și din Serbia (zona Timoc-Morava și prelungirea sa de peste Dunăre, în Banatul sârbesc / Voivodina). Lingviștii disting mai multe graiuri: muntean (inclusiv în dreapta Dunării, în zona Lom-Vidin și valea Timocului), bănățean (inclusiv în Banatul sârbesc / Voivodina), transilvănean (în care se disting subgraiuri, cum ar fi cele din Maramureș, Țara Oașului și Crișana), moldovean (acesta inclusiv în spațiul pruto-nistrean, dar acolo cu un important lexic neoslav). Dialectul daco-român este cel mai important, cel care a stat la baza limbii române literare.

b) Dialectul aromân este al doilea ca importanță. În cursul evului mediu, în Imperiul Bizantin și apoi în Imperiul Otoman, ”vlahii” reprezentau un element numeros și foarte activ din punct de vedere economic; dar în zilele noastre, vorbitorii acestui dialect în ținuturile de bază (Tessalia și Epir, în Grecia de astăzi; sudul Albaniei; Macedonia – împărțită acum între Grecia, Bulgaria și o republică independentă) mai numără, după cele mai optimiste evaluări, doar 400000-600000 de vorbitori; mult mai mulți sunt cei aflați în diaspora (cei care și-au păstrat cel mai bine identitatea sunt cei din România). Ei sunt urmașii romanității balcanice; ei înșiși își spun armâni (aromâni); grecii (și celelalte popoare slave balcanice) le spun vlahi.

Aromânii formează câteva grupuri: pindeni (cei mai numeroși, în masivul Pindului), grămosteni (de la Muntele Gramos), fărșeroți (nume derivat de la localitatea Frașari – alb. Frashër; cei mai mulți locuiesc în Albania), moscopoleni (nume derivat de la celebra Moscopole din epoca premodernă), muzăcheari (cei din câmpia Muzachia).

O problemă care divide cercetarea modernă este dacă aromâna (alături de celelalte două dialecte: meglenoromân și istroromân) este o limbă diferită de română (părere susținută de unii lingviști) sau este un dialect al limbii române comune (părere susținută îndeosebi de istorici). În legătură cu această dispută, nu vom cita decât părerea unor erudiți premoderni: istoricul bizantin Laonic Chalkokondyl (circa 1423-1490; ”Vlahii din Muntele Pindului vorbesc aceeași limbă cu dacii [= daco-românii] și sunt la fel cu ei”) și erudiții români Miron Costin și Dimitrie Cantemir (care îi considerau pe cuțovlahi tot români). De reținut, o jumătate de secol mai târziu, aceeași părere la J. Thunmann, într-o carte publicată în 1774 la Leipzig.

c) Dialectul meglenoromân: vorbitorii sunt în număr redus (maxim 15000), locuind doar câteva sate la nord de Salonic, pe valea (malul drept al) râului Vardar (în Antichitate Axius), în câmpia Moglena.

d) Dialectul istro-român se mai vorbește într-o mică zonă în peninsula Istria (Croația), la sud-est de Triest. Și originea istro-românilor este disputată; după părerea noastră, ei sunt urmași ai romanității pannono-dunărene împinși succesiv de invadatorii avari, apoi de slavi, iar mai târziu de unguri. Acestora li s-au adăugat treptat, în cursul evului mediu, importante influxuri aromâne.

Totuși, pentru unitatea etnică a românilor pledează denumirea pe care și-au dat-o ei înșiși: din Munții Carpați până în Munții Pindului.

A fost util acest articol?

Lasă un comentariu

Împreună putem face lucruri mai frumoase

error: Vă rugăm să respectați drepturile de autor.