LXXXV. Iată acum ceva și despre bocetele și înmormântările lor. Când moare un om care se bucură de considerație, toate femeile casei își ung capul cu lut, ba chiar și fața, apoi, lăsând mortul acasă, ele umblă prin oraș și, suflecate până la brâu și cu sânii dezgoliți, își bat pieptul; împreună cu ele merg toate femeile care îi sunt rude mortului. Pe de altă parte, bărbații se bat și ei cu pumnii în piept, de asemenea suflecați până la brâu. Abia după ce au îndeplinit acest obicei, duc leșul la îmbălsămare.

LXXXVI. Pentru această îndeletnicire egiptenii au oameni de meserie care practică acest meșteșug. Când li se aduce un mort, aceștia arată celor care l-au adus niște modele de mumii în lemn, care, prin zugrăveli, seamănă leit cu morții; [rudelor] le spun că mumia cea mai costisitoare înfățișează pe cel al cărui nume aș săvârși un păcat să-l rostesc într-o asemenea împrejurare; apoi le arată că a doua este mai prejos decât cea dintâi, și mai ieftină, iar a treia costă cel mai puțin. După aceste lămuriri, îi întreabă după care model vor să-și îmbălsămeze mortul. Apoi, dacă s-au înțeles la preț, cei cu mortul pleacă, iar cei rămași în atelier se apucă de treabă. Iată cum arată îmbălsămarea cea mai scumpă: cu ajutorul unui fier încovoiat, scot mai întâi prin nările [mortului] o parte din creier, iar o altă parte o scot turnând înăuntru niște leacuri. Pe urmă, spintecând mortul pe sub coaste cu o piatră tăioasă din Etiopia, scot tot ce se află în pântece, îl curăță bine și după ce varsă înăuntru vin de palmier, mai presară și mirodenii pisate. În sfârșit, după ce umplu pântecele cu smirnă curată și măcinată, cu scorțișoară și alte balsamuri, afară de tămâie, îl cos iarăși la loc. Când au isprăvit cu asta, continuă îmbălsămarea, ținând trupul în natron timp de șaptezeci de zile. Mai mult de atâta nu-i îngăduit să fie ținut. La împlinirea celor șaptezeci de zile, spălând leșul, îl înfășoară în întregime cu fâșii tăiate dintr-un fel de pânză subțire, unsă cu un lipici pe care egiptenii îl folosesc de obicei în loc de clei. Rudele, luându-l apoi de aici, fac o raclă de lemn cu chip de om în care, când e gata, închid mortul și o păstrează cu sfințenie într-o cameră funerară, așezând-o drept în picioare lângă zid.

LXXXVII. În felul acesta se face îmbălsămarea cea mai costisitoare. Pentru cei ce vor una mai modestă, ca să scape de o cheltuială prea mare, îmbălsămarea se face în felul următor: [meșterii], după ce își umplu clistirul cu ulei din lemn de cedru, îl vâră în pântecul mortului, fără să-l mai taie și fără a-i mai scoate mațele, împingând uleiul prin șezut și împiedicându-l să se scurgă afară. După aceea, țin mortul în natron câte zile trebuie, iar în ultima zi dau drumul din pântece uleiului de cedru băgat mai înainte înăuntru. Uleiul are așa de mare putere încât topește mațele și măruntaiele și le scoate afară o dată cu el. Natronul, la rândul lui, mistuie carnea și din leș nu mai rămâne decât pielea și oasele. După ce-au isprăvit de făcut acestea, îmbălsămătorii înapoiază mortul în starea în care se află, fără să-i mai facă ceva.

LXXXVIII. Al treilea fel de îmbălsămare, cea pentru morții cei mai săraci, iată cum se face: după ce i se bagă în pântece o licoare din buruiana de curățenie syrmaia, mortul este ținut în natron șaptezeci de zile, apoi este înapoiat celor ce l-au adus.

LXXXIX. Femeile oamenilor de vază, când se sfârșesc din viață, nu sunt duse de îndată la îmbălsămat, nici cele mai frumoase sau cele care se bucură de un mare renume; abia după ce au trecut trei sau patru zile sunt date celor ce se îndeletnicesc cu îmbălsămatul. Obiceiul s-a statornicit de teamă ca nu cumva îmbălsămătorii să necinstească femeile. Umblă zvonul că unul din ei ar fi fost prins asupra faptului, necinstind trupul unei femei moarte de curând, și că a fost pârât chiar de tovarășul lui de muncă.

XC. Dacă vreun egiptean, sau chiar vreun străin, răpit de un crocodil sau de fluviul însuși, este găsit mort, locuitorii orașului în care a fost scos la mal sunt cu strășnicie ținuți să-l îmbălsămeze, să-i dea toată grija, iar apoi să-l înmormânteze cât mai frumos cu putință în morminte sacre. De el n-are voie să se atingă nimeni – rudă sau prieten -, afară doar de preoții Nilului, care-l înmormântează cu mâna lor, deoarece îl privesc mai presus decât un leș omenesc.

A fost util acest articol?

Lasă un comentariu

Împreună putem face lucruri mai frumoase

error: Vă rugăm să respectați drepturile de autor.