Evoluția politică a spațiului românesc în Evul Mediu și la începuturile modernității (model de eseu pentru examenul de bacalaureat la disciplina istorie)

Elaborați, în aproximativ două pagini, un eseu despre evoluția politică a spațiului românesc în Evul Mediu și la începuturile modernității, având în vedere:
– menționarea a câte două autonomii locale atestate în spațiul românesc intracarpatic, respectiv în spațiul românesc extracarpatic, în secolele al IX-lea – al XIII-lea;
– precizarea unui stat medieval din spațiul românesc și prezentarea unei acțiuni desfășurate pentru constituirea acestuia în secolul al XIV-lea;
– formularea unui punct de vedere referitor la modificările instituționale din spațiul românesc, în secolele al XVI-lea – al XVIII-lea și susținerea acestuia printr-un argument istoric.

Notă! Se punctează și utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea eseului, evidențierea relației cauză-efect, elaborarea argumentului istoric (prezentarea unui fapt istoric relevant și utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea și concluzia), respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice și încadrarea eseului în limita de spațiu precizată.

În Evul Mediu, în spațiul nord-dunărean au luat naștere statele medievale românești, care au apărut în urma unificării autonomiilor locale.

Printre primele documente care atestă existența unor autonomii locale în spațiul românesc este „Gesta Hungarorum”. Opera, redactată în secolul al XII-lea de cronicarul Anonymus, menționează că ungurii, stabiliți în Câmpia Panonică la sfârșitul secolului al IX-lea, au întâlnit în incursiunile lor în interiorul arcului carpatic trei formațiuni statale: voievodatele lui Gelu, Glad și Menumorut.

Ulterior, în secolul al XIII-lea, regele maghiar Bela al IV-lea a emis „Diploma Cavalerilor Ioaniți” (1247), care atesta existența a cinci formațiuni politice prestatale la sud de Carpați: Țara Severinului, voievodatele lui Litovoi și al lui Seneslau, cnezatele lui Farcaș și al lui Ioan.

Câteva decenii mai târziu, la începutul secolului al XIV-lea, voievod în sudul Carpaților a ajuns Basarab I. Datorită faptului că a unificat autonomiile locale din zonă, el este considerat întemeietorul Țării Românești. După anexarea Banatului de Severin, Basarab I a intrat în conflict cu Coroana maghiară. Ca urmare, ungurii au ocupat, la rândul lor, Banatul de Severin, iar voievodul muntean a încercat să încheie pace. După refuzul lui Carol Robert de Anjou, trupele maghiare au pătruns în Țara Românească, în frunte cu însuși monarhul. Campania nu a avut succes, iar invadatorii au fost nevoiți să se întoarcă. În timpul acestei retrageri, Basarab I, alături de armatele sale, a surprins forțele maghiare într-un defileu, ocazie cu care a organizat o ambuscadă. Muntenii au învins, iar acțiunea a rămas cunoscută drept bătălia de la Posada (1330). În urma acestei victorii, Țara Românească și-a obținut independența față de Regatul Ungariei.

De-a lungul veacului al XIV-lea, Țara Românească s-a consolidat prin acțiuni precum ridicarea unor mitropolii ortodoxe (în 1359 la Curtea de Argeș, respectiv în 1370 la Severin), precum și prin baterea primei monede locale.

Simultan, și statul medieval al Moldovei a trecut prin aceleași etape: unificarea formațiunilor politice prestatale, care a culminat cu descălecatul lui Bogdan și obținerea independenței, consolidarea prin crearea instituțiilor centrale (cancelaria domnească, Episcopia Catolică de la Siret, Mitropolia Ortodoxă de la Suceava etc.).

Pe acest fond, atât Moldova, cât și Țara Românească aveau ca instituție centrală principală domnia. Aceasta a apărut odată cu întemeierea statelor medievale și, asemenea celorlalte instituții, a evoluat de-a lungul secolelor. Astfel, dacă inițial succesiunea la tron era asigurată pe cale ereditar-electivă, iar domnul avea nevoie de confirmare ecleziastică înainte de a obține titulatura propriu-zisă, începând cu secolul al XVI-lea au avut loc mai multe modificări esențiale care au influențat instituția domniei.

Din punctul meu de vedere, schimbările instituționale care au vizat organizarea domniei au atins apogeul în secolul al XVIII-lea, ca urmare a instaurării regimului fanariot în Moldova și Țara Românească. Domnii pământeni aveau nevoie de confirmarea sultanului chiar cu două veacuri mai devreme, însă epoca fanariotă (începută în 1711 în Moldova, respectiv în 1716 în Țara Românească) a însemnat limitarea autonomiei țărilor române în favoarea Porții, astfel încât domnul era acum numit de către sultan din rândul unor nobili greci dispuși să plătească tronul. Domnii fanarioți urmau interesele Imperiului Otoman, fapt ce a însemnat abandonarea intereselor țărilor române. Această situație a continuat până în 1822, când regimul fanariot a fost abolit. Așadar, perioada dintre 1711 și 1822 a coincis cu modificări semnificative în ceea ce privește instituția centrală a domniei.

În concluzie, politica întreprinsă în spațiul românesc a cunoscut o evoluție constantă în Evul Mediu. Odată cu începuturile modernității, însă, schimbările aduse în plan politic au avut drept rezultat limitarea autonomiei țărilor române, care a fost dificil recuperată.