Model de rezolvare subiect bacalaureat, sesiunea de vară 2023

Subiectul I

Citiți, cu atenție, sursele de mai jos:

A. „De la jumătatea secolului al XVI-lea […] suzeranitatea otomană devine mai apăsătoare, iar obligațiile față de sultan sporesc. […] Controlul Imperiului Otoman, extins în toată Peninsula Balcanică până la Dunărea Mijlocie, sporea sentimentul de nesiguranță al popoarelor din această regiune. Totuși, românii, conștienți de soarta grea a grecilor, bulgarilor, albanezilor, sârbilor, croaților, ungurilor etc. ocupați de otomani, au continuat rezistența și au menținut statutul de autonomie a țărilor lor. Deși au plătit tribut și alte dări turcilor, deși li s-a îngrădit politica externă, trebuind să cedeze sultanului unele dintre teritoriile lor, românii și-au menținut statele cu domni proprii, turcilor fiindu-le interzis să se așeze stabil în ele și să aibă pământuri acolo, să facă politică de atragere la islam a creștinilor și să clădească moschei […]

În primele decenii ale secolului al XVI-lea, domnii Țării Românești și Moldovei au dus o politică de alianțe antiotomane, deși continuau lungi perioade de timp să plătească tribut turcilor […] Domnii Moldovei, de la Petru Rareș până la Ion Vodă și Aron Vodă […] au avut o politică antiotomană activă cu rezistențe armate și cu bătălii sângeroase.
(I.A. Pop, Istoria ilustrată a românilor pentru tineri)”

B. „Transformarea Transilvaniei în Principat autonom sub suzeranitatea Porții, [Imperiul Otoman] a însemnat o grea lovitură dată Habsburgilor, pentru care potențialul economic al acestei provincii reprezenta o puternică atracție. În același context, poziția Principatului între otomani și Habsburgi conferea din punct de vedere militar și strategic, un considerabil avantaj pentru cel care îl controla. Prin urmare, stăpânirea noului Principat autonom a constituit o preocupare constantă a politicii externe a celor două imperii. În timpul principelui Ioan Sigismund, Transilvania a devenit teatrul unor confrunătir acerbe, care s-au redeschis după moartea sultanului Suleyman Magnificul (1566). Habsburgii vor relua disputa, mai ales datorită faptului că, după epoca sultanului Suleyman, Imperiul Otoman a intrat într-o fază staționară. […] Pacea încheiată la 21 februarie 1568, cu o durată de 8 ani, confirmă slăbiciunile otomane. Împăratul păstra în stăpânirea sa Ungaria apuseană, Dalmația, Croația și SLovenia, în timp ce Ioan Sigismund și domnitorii Țării Românești și Moldovei își mențineau controlul asupra teritoriilor aflate efectiv în posesia lor.
(I. A. Pop, T. Nagler, M. Andras, Istoria Transilvaniei)”

Pornind de la aceste surse, răspundeți la următoarele cerințe:
1. Numiți Principatul autonom precizat în sursa B.
Transilvania

2. Precizați, din sursa A, o informație referitoare la politica externă a domnilor români.
„deși au plătit tribut și alte dări turcilor”
„domnii Țării Românești și Moldovei au dus o politică de alianțe antiotomane”

3. Menționați două spații istorice la care se referă atât sursa A, cât și sursa B.
Țara Românească, Moldova, Imperiul Otoman

4. Scrieți, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care susține că popoarele balcanice sunt ocupate de otomani.
A

5. Scrieți o relație cauză-efect stabilită între două informații selectate din sursa B, precizând rolul fiecăreia dintre aceste informații (cauză, respectiv efect).
Cauză: „poziția Principatului între otomani și Habsburgi conferea, din punct de vedere militar și strategic, un considerabil avantaj pentru cel care îl controla”
Efect: „Prin urmare, stăpânirea noului Principat autonom a constituit o preocupare constantă a politicii externe a celor două imperii”

Cauză: „după epoca sultanului Suleyman, Imperiul Otoman a intrat într-o fază staționară”
Efect: „Habsburgii vor relua disputa”

6. Prezentați alte două fapte istorice la care participă românii în secolul al XVI-lea, în afara celor precizate în sursele A și B.

În timpul domniei lui Mihai Viteazul, românii au întreprins atât acțiuni militare, cât și acțiuni diplomatice, cu caracter antiotoman.

La 20 mai 1595, o delegație alcătuită din 12 boieri a încheiat, în numele lui Mihai Viteazul, un tratat antiotoman la Alba Iulia cu Sigismund Bathory, principele Transilvaniei. Conform acestui tratat, Mihai Viteazul recunoștea suzeranitatea lui Sigismund Bathory, iar Biserica Ortodoxă din Transilvania intra sub jurisdicția mitropolitului Țării Românești.

În iunie 1598 a fost semnat tratatul antiotoman de la mănăstirea Dealu, între Mihai Viteazul și Rudolf al II-lea, împăratul Imperiului Habsburgic. Prin acest tratat, domnul muntean devenea vasalul împăratului habsburg, în schimbul ajutorului militar contra otomanilor. Acest tratat a dus la anularea actului diplomatic încheiat cu Sigismund Bathory în 1595.

7. Menționați o asemănare între două acțiuni desfășurate de români în relațiile internaționale din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.

Între secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, românii au desfășurat atât acțiuni militare, cât și acțiuni diplomatice, cu caracter antiotoman.

În aprilie 1711, Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, a încheiat un tratat antiotoman cu Rusia, la Luțk. În vara aceluiași an, Dimitrie Cantemir a participat, alături de oastea rusă, la bătălia de la Stănilești contra Imperiului Otoman, încheiată cu înfrângerea creștinilor.

Subiectul al II-lea

Citiți, cu atenție, sursa de mai jos:

„În august 1857, la Osborne, Napoleon al III-lea și regina Victoria au acceptat un compromis în problema românească. Franța renunța să mai susțină unirea deplină a Principatelor sub un prinț străin, iar Anglia și-a dat acordul pentru anularea alegerilor falsificate din Moldova și organizarea altora noi. […]

În luna octombrie 1857, s-au deschis la București și Iași cele două Adunări ad-hoc, care […] aveau însă prerogative limitate. Ele au fost create de marile puteri doar pentru a afla opinia poporului român față de unire. Totuși, Adunările ad-hoc au votat cu entuziasm declarații de unire a Moldovei cu Țara Românească, avansând și numele viitorului stat suveran (România), precum și dorința de instaurare a unei monarhii ereditare străine. […]

După negocieri și compromisuri, […] în 1858 a fost semnată Convenția de la Paris […] Convenția prevedea că noul stat se va numi Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, va avea doi domni pământeni, două capitale, două guverne și două foruri legislative distincte […] Armatele celor două țări erau puse sub comandă unică, iar la Focșani se înființau o Comisie Centrală și o Înaltă Curte de Casație care să elaboreze legi comune, să conducă în viitor la o uniformizare legislativă și administrativă. Convenția nu interzicea în mod expres unirea deplină, lăsând pe seama poporului român, să găsească soluția cea mai potrivită […] În conformitate cu prevederile Convenției de la Paris, în Principate au fost constituite comisii provizorii […] având sarcina de a asigura formarea adunărilor elective, care urmau să desemneze cei doi domnitori. […] La Iași, capitala Moldovei, a fost ales domnitor Al. I. Cuza, cu unanimitatea deputaților prezenți. […] La București […] ideea alegerii aceluiași domnitor – și ca urmare a lipsei de precizie a Convenției de la Paris, care nu interzicea explicit alegerea aceleiași persoane ca domnitor în cele două Principate – a căpătat susținere […]. Urmarea a fost alegerea lui Al. I. Cuza cu unanimitate de voturi.”
(I. Bolovan, I. A. Pop, Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova)

Pornind de la această sursă, răspundeți la următoarele cerințe:
1. Numiți domnitorul român precizat în sursa dată.
Al. I. Cuza

2. Precizați secolul la care se referă sursa dată.
Secolul al XIX-lea

3. Menționați un stat participant la evenimentul de la Osborne și o decizie adoptată în cadrul acestui eveniment precizate în sursa dată.
Franța / Anglia
„Franța renunța să mai susțină unirea deplină a Principatelor sub un prinț străin”
„Anglia și-a dat acordul pentru anularea alegerilor falsificate din Moldova și organizarea altora noi”

4. Menționați, din sursa dată, două informații referitoare la Adunările ad-hoc.
„În luna octombrie 1857, s-au deschis la București și Iași cele două Adunări ad-hoc, care […] aveau însă prerogative limitate.”
„ Ele au fost create de marile puteri doar pentru a afla opinia poporului român față de unire.”
„Totuși, Adunările ad-hoc au votat cu entuziasm declarații de unire a Moldovei cu Țara Românească, avansând și numele viitorului stat suveran (România), precum și dorința de instaurare a unei monarhii ereditare străine” (această informație poate fi împărțită pentru a obține două)

5. Formulați, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la Convenția de la Paris, susținându-l cu două informații selectate din sursă.
Convenția de la Paris a stabilit noul statut politic și administrativ al Principatelor.

Cele două informații care-mi susțin punctul de vedere sunt: „Convenția prevedea că noul stat se va numi Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești” și „va avea doi domni pământeni, două capitale, două guverne și două foruri legislative distincte”.

6. Argumentați, printr-un fapt istoric relevant, afirmația conform căreia statul român participă la relațiile internaționale din perioada 1875-1900. (Se punctează prezentarea unui fapt istoric relevant și utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea și concluzia.)

„În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, România se implică în războiul ruso-turc (1877-1878), cu scopul de a obține independența.

Astfel, la 4 aprilie 1877 România încheie o convenție cu Rusia, prin care acceptă trecerea trupelor ruse pe teritoriul său, iar statul țarist se angaja să respecte integritatea teritorială a statului român și regimul politic existent.

La sfârșitul lunii aprilie 1877, România declară război Imperiului Otoman și desfășoară, alături de trupele țariste, mai multe acțiuni militare împotriva otomanilor. În urma acestor evenimente, Imperiul Otoman capitulează și recunoaște independența României în cadrul Congresului de pace de la Berlin.

În concluzie, România s-a implicat în relațiile internaționale din perioada 1875-1900, prin participarea la „criza orientală”, în urma căreia și-a obținut independența.”

Subiectul al III-lea

Elaborați, în aproximativ două pagini, un eseu despre România în perioada postbelică, având în vedere:
– precizarea unei acțiuni politice desfășurate în România, în perioada 1946-1947;
– menționarea a două practici politice utilizate în România, în perioada stalinismului și a câte unui aspect referitor la fiecare dintre acestea;
– prezentarea unui fapt istoric prin care România participă la relațiile internaționale din perioada Războiului rece;
– formularea unui punct de vedere referitor la schimbarea regimului politic din România la sfârșitul secolului al XX-lea și susținerea acestuia printr-un argument istoric.

Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei cauză-efect, elaborarea argumentului istoric (prezentarea unui fapt istoric relevant și utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată.

După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, în numeroase țări din Europa Centrală și de Est a fost instaurat regimul comunist. În ceea ce privește România, instaurarea comunismului s-a realizat etapizat, cele mai importante etape fiind: falsificarea alegerilor legislative din noiembrie 1946, eliminarea opoziției democratice în vara anului 1947 și abdicarea regelui Mihai la 30 decembrie 1947.

Regimul comunist din România a fost, la început, de tip stalinist. În 1948 au fost luate o serie de măsuri de consolidare a regimului comunist, precum adoptarea unei noi constituții, care era inspirată din constituția sovietică din 1936 și avea rolul de a legitima noul regim. De asemenea, a fost creată Direcția Generală a Securității Poporului, care a fost principalul element al represiunii, vizându-i pe cei care se opuneau regimului. Pe plan economic, comuniștii au naționalizat principalele mijloace de producție, au instituit controlul asupra economiei, care a fost centrată pe dezvoltarea industriei, au început colectivizarea agriculturii, proces care s-a desfășurat între anii 1949-1962.

În timpul regimului stalinist, politica externă a României era subordonată Moscovei. În anul 1956, în calitate de membru al Pactului de la Varșovia, România a participat la înfrângerea revoluției din Ungaria. În urma acestui eveniment, în 1958, trupele sovietice s-au retras din România, fapt ce a însemnat începutul procesului de desovietizare a țării noastre.

În primăvara anului 1965, la conducerea țării a venit Nicolae Ceaușescu, care a continuat politica de distanțare față de URSS. A adoptat o nouă constituție care schimba numele țării, din Republica Populară Română în Republica Socialistă România, a criticat abuzurile Securității din anii ’40 și ’50, a modificat numele partidului unic, care revenea la vechea titulatură, Partidul Comunist Român.

Momentul de apogeu al politicii de distanțare față de Moscova l-a constituit refuzul lui Ceaușescu de a lua parte la invazia trupelor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia, în 1968. Drept urmare, prestigiul României a crescut, iar Ceaușescu s-a bucurat de vizita unor importanți lideri occidentali, fiind primit în marile capitale occidentale. În urma acestor vizite, România a devenit membru al Fondului Monetar Internațional și al Băncii Mondial, primind în anul 1975 clauza națiunii celei mai favorizate.

Nicolae Ceaușescu s-a folosit de aceste avantaje economice pentru a face investiții mai mari în industria grea și în proiectele sale megalomane, fapt ce a generat o gravă criză economică. Pentru a redresa situația, Ceaușescu a luat decizia de a plăti integral datoria externă până în anul 1990, instituind un regim de austeritate ce a presupus, printre altele, raționalizarea alimentelor de bază, a energiei electrice etc.. Aceste măsuri au dus la scăderea nivelului de trai.

Din cauza noilor realități sociale, economice și politice, în decembrie 1989 a avut loc revoluția română, care s-a finalizat cu înlăturarea regimului comunist și revenirea României la un regim democratic. Noul regim s-a consolidat prin adoptarea unei noi constituții, organizarea alegerilor parlamentare și prezidențiale ș.a..

În concluzie, în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, România a cunoscut o evoluție sinuoasă, atât pe plan extern, cât și pe plan intern, din cauza regimurilor politice prin care a trecut.