Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari (secolele XVIII-XX)

Domniile fanariote în Moldova (1711-1821) și Țara Românească (1716-1821)

• domnii fanarioți au promovat numeroase măsuri novatoare
  • multe dintre reformele propuse de boierime au fost inițiate sau încercate de domnii fanarioți, dar instabilitatea domniilor a făcut ca acestea să cadă repede în desuetudine
• contestarea domniilor fanariote s-a făcut pe calea pamfletelor și a memoriilor politice
  • momentele de vârf ale producției și răspândirii acestora se înregistrează în anii 1769-1774 (internaționalizarea problemei orientale, prin asumarea de către Rusia a rolului de protectoare a creștinilor din Imperiul Otoman) și 1821-1831
• reformele preconizate vizau:
  • reorganizarea administrativă și refacerea potențialului distrus al țării
  • desființarea venalității slujbelor
  • instituirea unui sistem modern de retribuire a dregătorilor și introducerea responsabilitățiir lor
  • sistem fiscal rațional și eficient
  • liberalizarea comerțului
  • sprijinirea dezvoltării meșteșugurilor și a manufacturilor
  • dezvoltarea învățământului
  • apărarea proprietății
  • egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii
  • libertatea cuvântului, a tiparului, a dreptului de asociere și de deplasare în afara granițelor
  • forma de guvernământ -> majoritatea optau pentru un regim monarhic în varianta sa românească, respectiv domnia
    • tipuri de regim monarhic: absolutismul (cu varianta despotismului luminat) sau domnia mărginită
    • teoria domniei constituționale se bucură de o largă popularitate în ambele Principate
• secolul al XVIII-lea: începe să se contureze proiectul politic al statului român modern

Mișcarea condusă de Tudor Vladimirescu în Țara Românească (1821)

• Eteria avea ca scop eliberarea grecilor, cu sprijinul Rusiei, pe fondul unei răscoale generale a creștinilor din Balcani
  • mișcarea stabilise legături și cu boierii români, inclusiv cu aceia de la vârful ierarhiei politice
• 1820-1821: trei mari boieri munteni gândesc organizarea unei răscoale pentru obținerea vechilor privilegii ale țării
  • aceștia îl aleg comandant militar pe Tudor Vladimirescu, un mic boier cunoscut pentru relațiile cu Eteria și pentru sentimentele sale antifanariote și antiturcești
• ianuarie 1821: Tudor Vladimirescu a fost învestit cu conducerea militară a răscoalei
  • Tudor a semnat o convenție militară cu eteriștii, cu scopul îndepărtării dominației otomane
• ianuarie-februarie 1821: Proclamația de la Padeș
  

  (…) Fraților lăcuitori ai Țării Românești, veri de ce neam veți fi” (…)
  Veichilul lui Dumnezău, prea puternicul nostru împărat, voește ca noi, ca niște credincioși ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre!
  (…) Să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noștri și cu noi dinpreună vor lucra binele, ca să le fie și lor bine, precum ne sunt făgăduiți (…).
  Și iar să știți ca nimenea dintre noi nu este slobod (…), ca să atingă măcar de un grăunți, de binele sau de casa vreunui neguțător, oroșan sau țăran sau de al vreunui lăcuitor, decât numai binele și averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să jărtfească: însă al cărora nu vor urma noaă – precum sunt făgăduiți – numai al acelora să ia pentru folosul de obște!

• Tudor Vladimirescu a guvernat țara timp de câteva luni, după moartea ultimului domn fanariot al Țării Românești
  • Poziția Rusiei și iminența intervenției militare otomane l-au determinat pe Tudor să încerce o apropiere de Poartă, prin incriminarea exclusiv a fanarioților
    • din rațiuni diplomatice, Rusia a dezavuat public Eteria și tulburările pricinuite de aceasta în Principate
    • din perspectiva antiotomană a Eteriei, decizia lui Tudor Vladimirescu a fost asimilată trădării
• mai 1821: Tudor a fost judecat, condamnat și executat de eteriști
• documentele mișcării conduse de Tudor Vladimirescu sunt alcătuite dintr-o seamă de proclamații și din Cererile norodului românesc, combinație de program politic și act cu valoare constituțională
  • Cererile norodului românesc conțin o serie nesistematizată și adesea vagă de proiecte de reformă, dintre care multe se regăsesc și în scrierile boierilor reformatori
    • documentul nu mai cere nici măcaar îndepărtarea imediată a fanarioților, ci doar limitarea abuzurilor acestora
• septembrie 1822: Poarta a acceptat restaurarea domniilor pământene, numindu-i pe Grigore al IV-lea Dimitrie Ghica (1822-1828) în Țara Românească și pe Ioniță Sandu Sturdza (1822-1828) în Moldova
• revenirea la domniile pământene poate fi interpretată ca o schimbare de regim politic, în măsura în care instituția domniei devine națională (pământeană)
  • structura organizării de stat (instituțiile) nu s-a modificat până la adoptarea Regulamentelor Organice (1831-1832)
  • în deceniile 3 și 4 ale secolului al XIX-lea, boierimea reformatoare a redactat zeci de proiecte, vizând modernizarea organizării interne și, în primul rând, redactarea unor legi fundamentale
    • nevoia de reorganizare internă era recunoscută și în principalele acte internaționale referitoare la Principate
      • Tratatul de la Adrianopol (1829) consacra individualitatea politică a Țărilor Române, instituia oficial protectoratul rusesc asupra acestora și prevedea reorganizarea administrativă internă în temeiul unor noi reglementări, viitoarele Regulamente Organice

Țara Românească și Moldova între anii 1821-1848

• 1821-1822: ocupație militară turcească
• 1822: la Iași a fost elaborată Constituția cărvunarilor, un prim proiect de constituție, care indica tendința introducerii sistemului modern de guvernare, prin afirmarea indirectă a necesității separării puterilor în stat
• 1827-1828: proiectele boierimii române vizând îmbunătățirea organizării instituțional politice a țării s-au finalizat în 1831 prin introducerea în Țara Românească și Moldova (1832) a Regulamentelor Organice, cu rol de constituție, aprobate de curțile de la Sankt Petersburg și Istanbul, care au rămas în vigoare până în 1858
• 1828-1834: ocupație militară rusă
• 1831-1832: au fost introduse Regulamentele Organice în Țara Românească și Moldova
  • Regulamentele Organice au intrat în vigoare în decembrie (corect e iulie, dar așa e trecut în manual) 1831 în Țara Românească și în ianuarie 1832 în Moldova
  • Regulamentele organice au fost primele acte cu caracter constituțional
  • cuprindeau, pe lângă reguli pentru organizarea puterilor statului, norme de drept administrativ sau financiar sau chiar dispoziții de drept civil, deoarece răspundeau în primul rând nevoii de a pune capăt abuzurilor din toate domeniile
  • au schițat separarea puterilor în stat și pot fi considerate ”actul de naștere al parlamentarismului în România”, fiind primele legiuiri care instituie adunări formate pe bază de sufragiu, care, prin participare la activitatea legislativă, limitau puterea șefului statului
  • domnul, ales pe viață, este organul central al întregii structuri statale
    • are drept de inițiativă legislativă
    • numește miniștri
    • poate refuza publicarea legilor votate în adunare, fără a fi obligat să prezinte motivații
    • are dreptul de a dizolva adunările
  • adunările obștești dezbăteau și adoptau proiectele de lege trimise de domn
    • legile intrau în vigoare numai după sancționarea lor de către domn
  • Sfatul domnesc este înlocuit cu Sfatul administrativ
    • Sfatul administrativ este alcătuit din miniștri, șefi ai departamentelor nou-înființate
  • erau reorganizate justiția și administrația
  • au fost luate o serie de măsuri importante în domeniile edilitar, penitenciar, al pensiilor și ajutoarelor sociale, al instrucției publice
• 1834: au fost numiți (nu aleși, așa cum prevedeau Regulamentele), Alexandru Ghica (1834-1842) în Țara Românească și Mihail Sturdza (1834-1849) în Moldova
  • acuzat de proastă gestiune și de lipsă de autoritate, Alexandru Ghica a fost destituit și înlocuit cu Gheorghe Bibescu (1842-1848), singurul domn ales în conformitate cu prevederile Regulamentului Organic
  • aceste trei domnii poartă denumirea de regulamentare
  • deși au aplicat programe reformatoare la nivel instituțional și de creștere a gradului de civilizație, domnii regulamentari au fost vehement contestați în epocă și s-au confruntat cu opoziția cvasipermanentă a clasei politice

Revoluțiile de la 1848 din Țările Române

• se înscriu în valul de mișcări revoluționare care a cuprins Europa în primăvara anului respectiv, de la Paris până în centrul și răsăritul continentului
• au propus un sistem politic bazat pe o largă reprezentare socială
• românii și-au propovăduit cauza în rândurile revoluționarilor europeni (G. Mazzini, Ledru-Rollin), alături de care credeau în victoria revoluției general europene
• în Moldova și Țara Românească, revoluția de la 1848 a fost în primul rând opera intelectualilor „pașoptiști”
  • ei erau un grup deosebit de omogen, aparțineau în general mijlocului clasei boierești, beneficiaseră de posibilități similare de a studia în marea lor majoritate în străinătate și se distingeau de înaintașii lor prin cunoașterea directă a Europei Occidentale, al cărei model politic și cultural îl doreau aplicat și Țărilor Române
  • o altă caracteristică a intelectualității românești de la 1848 este adeziunea totală la ideea modernă de națiune și atașamentul necondiționat față de țelurile naționale (independență sau autonomie politică)
• martie 1848: a izbucnit revoluția în Moldova
  • mișcarea de la Iași a fost una legalistă, utilizând practica înaintării sau publicării de memorii și programe
  • primul dintre acestea, Petiția-proclamație, cerea domnului adoptarea unor măsuri în general moderate:
    • stăvilirea corupției
    • siguranța personală
    • responsabilitate ministerială
    • îmbunătățirea situației țăranilor
    • desființarea cenzurii
    • alegeri pentru adunare fără imixtiuni ale cârmuirii
    • înființarea unei gărzi cetățenești
  • dispus inițial să accepte mare parte din cererile petiționarilor, domnul răspunde ulterior dur presiunii revoluționarilor, care îl somau să accepte integral documentul
    • cei mai mulți revoluționari au fost arestați, surghiuniți la moșii sau trimiși în exil, de unde au continuat calea legalistă a memoriilor și programelor de reformă
• în Țara Românească a funcționat o putere revoluționară efectivă din iunie până în septembrie 1848, sub forma unui guvern revoluționar, denumit locotenență domnească, pentru a nu exacerba suspiciunile Porții
  • locotenență domnească organ politico-administrativ care ține locul domnitorului și exercită atribuțiile acestuia
  • documentul fundamental al revoluției muntene a fost Proclamația de la Islaz (iunie 1848), denumită de contemporani Constituție, rol pe care de altminteri l-a și îndeplinit
    • Proclamația de la Islaz conține o serie de prevederi referitoare la drepturile omului și cetățeanului și la organizarea mecanismului de stat, ale cărui organe centrale erau domnul și o Adunare generală
      • formulările privind raportul dintre puterile statului nu sunt suficient de clare
      • este formulat clar principiul suveranității poporului; aceasta se exercita prin reprezentarea tuturor stărilor sociale în cadrul Adunării generale unicamerale, la care se raportau și alegerea și responsabilitatea domnului

  Proclamația de la Islaz (iunie 1848)
  „În numele poporului român, (…)
  Respect către proprietate, respect către persoane. (…)
  Pe scurt, poporul român recapitulând decretă:
  1. Independența sa administrativă și legislativă (…) și neamestec al niciunei puteri din afară în cele din întru ale sale.
  2. Egalitatea drepturilor politice (…).
  5. Domn responsabil, ales pe 5 ani și căutat în toate stările soțietății. (…)
  8. Libertatea absolută a tiparului. (…)
  11. Gvardie națională (…).

Unirea Principatelor Române

• 1849: Rusia (puterea protectoare) și Turcia (puterea suzerană) semnează Convenția de la Balta Liman
  • potrivit acesteia, regimul politic regulamentar a fost reintrodus, dar a suferit câteva modificări, în sensul accentuării tutelei politice a puterilor suzerane ori protectoare, dar și al sporirii autorității domnului
  • domnul nu mai era ales, ci numit de țar și de sultan
    • durata domniei era fixată la șapte ani
  • Adunările obștești erau dizolvate și înlocuite cu divanuri alcătuite exclusiv din mari boieri numiți de domn
  • domnii numiți în temeiul Convenției de la Balta Liman, Grigore Alexandru Ghica în Moldova și Barbu Știrbey în Țara Românească au domnit până în 1856
    • adepți ai unui reformism etatist de tip iluminist, ambii au avut merite incontestabile în modernizarea societății
    • în Moldova, Grigore Alexandru Ghica a permis reîntoarcerea exilaților revoluționari și organizarea mișcării unioniste, spre deosebire de omologul său muntean, care, fără a fi vădit antiunionist, a preferat să evite orice tip de agitație politică
• 1852: Napoleon al III-lea devine împăratul Franței
  • unioniștii își îndreaptă atenția către curțile europene considerate a fi favorabile cauzei românești
    • articole favorabile unirii au fost publicate în presa franceză, engleză și italiană
• 1853-1856: a avut loc Războiul Crimeii -> Rusia a fost înfrântă de Imperiul Otoman
• 1856: a avut loc Congresul de pace de la Paris -> a fost adoptat tratatul de la Paris (18 / 30 martie 1856)
  • a reafirmat autonomia Principatelor și le-a trecut sub garanția colectivă a celor șapte mari puteri
    • Principatele Române rămâneau sub suzeranitatea Imperiului Otoman
    • Puteri garante: Franța, Anglia, Rusia, Prusia, Sardinia, Austria, Imperiul Otoman
    • protecție colectivă = statut internațional care indică o autonomie sub controlul marilor puteri
  • a prevăzut revizuirea Regulamentelor Organice
  • era recunoscută independența administrativă a Principatelor
  • fiecare principat avea dreptul la o armată națională
  • fiecare principat putea emite legi și face comerț liber cu alte țări
  • marile puteri au creat o comisie specială de anchetă pentru a strânge informații și a face recomandări asupra noii forme de guvernământ a Principatelor
  • a prevăzut convocarea unor Adunări ad-hoc, prin care românii să fie consultați asupra viitoarei organizări a țărilor lor
    • acestea urmau să fie alcătuite din reprezentanți ai clerului, ai marii și micii proprietăți, ai orășenilor și clăcașilor
    • adunările rezultau în urma unor alegeri, la care clerul, marea proprietate și orășenii votau direct, iar mica proprietate și țăranii indirect, prin delegați
    • pentru prima oară în Țările Române prevederile electorale se întemeiau pe avere, nu pe originea socială, iar adunările care se constituiau în temeiul lor aveau un anume grad de reprezentativitate
    • adunările ad-hoc erau organe consultative, abilitate să exprime doar „dorințe”
    • după exprimarea acestora, adunările s-au dizolvat, iar marile puteri au luat act de ele prin Convenția de la Paris, care a servit drept constituție Principatelor până în 1864

  Baronul d’Avril consideră că «Europa trebuie să se resemneze în privința legii comune a umanității, adică să fie obligată să vegheze mereu la apărarea drepturilor tuturor și a intereselor fiecăruia. Rămâne să vedem dacă provinciile românești și, dând amploare problemei, dacă populațiile creștine ale Turciei din Europa merită să fie luate în calcul pentru ceva anume în munca de organizare și dacă Europa poate să spere în distrugerea influenței Rusiei de aici, prea multă vreme dominantă.»

  Împăratul Austriei mărturisește însă ministrului francez, Bourqueney, la 22 iunie 1856: «Cu o dezamăgire profundă, observ divergența de opinii între guvernul dumneavoastră și al meu asupra unui principiu fundamental: unirea a două Principate este primul pas spre independență, iar în caz de succes, independența înseamnă constituirea suveranității rusești la frontiera mea.» (Catherine Durandin, Istoria românilor)

• 1856-1859: Principatele Române au fost guvernate prin căimăcămie (locotenență domnească în perioada în care tronul era vacant)
  • mișcarea unionistă a fost deosebit de activă și în exterior
    • interesul marilor puteri pentru stabilizarea raporturilor de forță în zonă s-a întâlnit astfel cu propaganda exilului românesc
• 1857: au fost alese adunările ad-hoc în Moldova și Țara Românească
  • lupta îi opunea pe partizanii unirii aflați față în față cu antiunioniștii
    • reprezentanții Imperiului Otoman au falsificat alegerile -> Napoleon al III-lea amenință în iulie 1857 ruperea relațiilor cu Imperiul Otoman -> unioniștii câștigă alegerile pentru adunările ad-hoc din ambele Principate
  • octombrie 1857: s-au întrunit cele două adunări ad-hoc și au elaborat rezoluții (rezoluție = hotărâre luată în urma unei dezbateri colective)

  Hotărârile Adunării ad-hoc din Moldova (1857):
  „(…) Cele mai mari, mai generale și mai naționale dorințe ale nației sunt:
  1. Respectarea drepturilor Principatelor și îndeosebi a autonomiei lor (…).
  2. Unirea principatelor într-un singur stat sub numele de România.
  3. Prinț străin cu moștenirea tronului (…).
  4. Neutralitatea pământului Principatelor.
  5. Puterea legiuitoare încredințată unei obștești Adunări, în care să fie reprezentate toate interesele nației.”

  • Toate acestea sub garanția colectivă a puterilor care au subscris tratatul de la Paris.
    • Poarta refuza să accepte revendicarea unirii, pe care o considera contrară clauzelor Tratatului de la Paris

  Agentul Austriei s-a agitat atâta pentru a întârzia convocarea [Divanului Moldovei], Poarta și comisarul turc au refuzat atât de sistematic de a răspunde cererilor pe care Vogoride le adresa în această privință, încât fără să vreau, mă temeam de un incident care ar putea pune piedici. Mulțumită lui Dumnezeu, chestiunea a pornit definitiv și trebuie să-și urmeze în mod fatal cursul până la Congresul de la Paris, fără a putea fi împiedicată de vreo nenorocită de șicană. În adevăr, este un noroc. Aș fi vrut ca dumneavoastră să fi asistat la entuziasmul care a izbucnit aici cu acest prilej și ați fi fost răsplătit pentru toate ostenelile pe care vi le-ați dat pentru a susține această nefericită populație aflată pe punctul de a-și pierde rezistența și care, fără dumneavoastră, ar fi fost înghițită cu totul de austrieci și turci. (…)

  Pe scurt, eu am mare încredere în acest Divan, care este cu certitudine compus din elita populației moldovenești, aleasă prin scrutin liber, sincer și degajat de orice părtinire. (Din raportul lui V. Place către Ed. Thouvenel, despre atmosfera în care s-au deschis lucrările Adunării ad-hoc; sprijinul acordat moldovenilor de ambasadorul Franței la Constantinopol, Iași – 8 octombrie 1857)

• 1858: a avut loc Conferința de pace de la Paris -> a fost adoptată Convenția de la Paris (7/19 august 1858)
  • era menținută suzeranitatea Porții Otomane, sub garanția colectivă a puterilor semnatare ale Tratatului de la Paris
  • Principatelor le era recunoscut dreptul la unire
  • Principatele Unite Moldova și Valahia urmau să aibă fiecare câte un domnitor, ales pe viață de Adunarea electivă din fiecare principat
  • domnii reprezentau puterea executivă și niciun act al lor nu avea valoare dacă nu era contrasemnat de ministrul de resort
  • puterea legislativă se exercita colectiv de către domn, adunare și Comisia Centrală de la Focșani
  • Adunările funcționau ca un parlament unicameral, care dezbătea și adopta legile, fără a avea însă inițiativă legislativă, și alegea domnitorul
  • Guvernele erau alcătuite din miniștri numiți de domnitori, responsabili în fața acestora și a Adunărilor elective
  • în afara instituțiilor separate existau și două instituții comune: Comisia Centrală, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, ambele cu sediul la Focșani
  • era garantată libertatea individuală, proprietatea și egalitatea drepturilor politice pentru toți moldovenii și valahii de orice rit creștin
    • aceasta era completată de un act electoral, care stabilea sistemul de alegeri pentru cele două adunări
      • alegătorii se împărțeau, în funcție de venit (vot cenzitar), în alegători direcți și alegători indirecți (votau prin intermediul unor delegați)
  • marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacami, până la alegerea domnitorilor
• 5/17 ianuarie 1859: alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor în Moldova
• 24 ianuarie / 5 februarie 1859: alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor în Țara Românească
  • prin dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, marile puteri erau puse în fața faptului împlinit

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)

• perioada consolidării unirii (1859-1861), caracterizată prin eforturi diplomatice pentru recunoașterea internațională a unirii și prin eforturi interne în vederea unificării legislative și a celei administrative
  • 26 martie / 7 aprilie 1859: marile puteri s-au întrunit la Paris pentru a discuta despre actul de la 24 ianuarie
    • Imperiul Otoman și Austria nu recunoșteau unirea
  • 22 noiembrie / 4 decembrie 1861: Conferința de la Constantinopol -> puterile garante au recunoscut unirea
  • 11 / 23 decembrie 1861: Alexandru Ioan Cuza proclama înfăptuirea unirii depline și nașterea națiunii române
• perioada reformelor realizate pe cale constituțională (1861-1864)
  • 24 ianuarie 1861: s-a înființat Curtea de Casație și Justiție
  • au fost unificate serviciile publice din cele două țări
  • s-a unificat armata sub o comandă unică
  • liniile telegrafice și serviciile vamale erau unitare
  • 22 ianuarie 1862: s-a format primul guvern unic al Principatelor Unite, condus de conservatorul Barbu Catargiu
  • 24 ianuarie 1862: și-a deschis lucrările primul Parlament unic
  • 1862: București a devenit capitală -> Comisia Centrală de la Focșani își înceta activitatea
  • 1863: legea secularizării averilor mănăstirești
• regimul guvernării autoritare (1864-1866)
  • 2/14 mai 1864: în contextul divergențelor de opinie dintre guvernul Kogălniceanu, susținut de domn și adunare, Cuza a dizolvat adunarea și a supus aprobării prin plebiscit un nou act cu valoare constituțională, Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris, însoțit de o nouă lege electorală (plebiscit = consultare directă și liberă a cetățenilor, care se pronunță prin da sau nu asupra unei decizii de importanță deosebită)
    • aceasta sporea drepturile puterii executive, limitându-le pe cele ale legislativului
    • domnul singur avea inițiativă legislativă (avea dreptul unic de a iniția o lege, elaborată de Consiliul de Stat)
      • avea drept de veto asupra proiectelor de lege adoptate de adunare (drept de veto = dreptul care aparține șefului statului de a se opune intrării în vigoare a unei legi votate de parlament)
    • Adunarea devenea bicamerală, prin înființarea Senatului (Corpul Ponderator), cameră legislativă superioară, formată din membri de drept și membri numiți de domn
      • Adunarea electivă se alegea în continuare prin vot cenzitar, dar noua Lege electorală reducea mult censul, sporind astfel numărul alegătorilor
    • această perioadă este una dintre cele mai active și mai reprezentative din punct de vedere al legilor adoptate
    • Legea rurală din 14/26 august 1864
      • recunoștea dreptul clăcașilor asupra pământului pe care îl aveau
      • întinderea suprafețelor de pământ distribuite în proprietate era în funcție de mijloacele de cultură de care dispun țăranii
      • legea limita suprafața de pământ disponibilă țăranilor la două treimi din moșia proprietarului
      • au fost acordate 1.810.311 hectare de pământ unui număr de 463.554 familii de țărani
    • Legea instrucțiunii publice (Legea învățământului general)
      • reglementa instruirea la toate nivelurile, acordând o atenție particulară învățământului primar, prin stabilirea principiului de gratuitate și obligativitate al acestuia
        • au fost înființate primele universități: la Iași (1860) și la București (1864)
    • 1 decembrie 1864: înființarea Casei de Economii și Consemnațiuni
    • Legea organizării judecătorești
    • Codul civil și de procedură civilă din 1865
      • asigura individului libertăți personale, garanta egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii și apăra proprietatea privată
    • Codul penal și de procedură penală
      • a fost alcătuit după modelul francez (din 1810) și prusac (din 1851)
    • codul de procedură criminală
    • condica de comerț
  • guvernarea autoritară a lui Cuza a făcut ca opoziția internă la adresa sa să cuprindă toate forțele spectrului politic, iar marile puteri să îl privească cu neîncredere
    • opoziția, materializată în așa-numita monstruoasă coaliție (formată din conservatori și liberali), s-a coagulat în jurul ideii înlocuirii lui Cuza cu un prinț străin, care ar fi permis consolidarea situației Principatelor în exterior și curmarea regimului domniei personale în interior
      • încă din 1802, programele politice ale partidei naționale ceruseră alegerea unui domn străin
        • românii sperau să pună astfel capăt luptelor interne
        • românii sperau la un sprijin diplomatic pe plan extern
• 11/23 februarie 1866: în urma unui complot, Cuza a fost silit să abdice
  

  Am fost destul de fericit că am realizat Unirea, visul secular al românilor, că am restituit țării mele o cincime din teritoriul său uzurpat de călugării străini; am făcut dintr-un milion de clăcași un milion de proprietari și cetățeni. Am promulgat coduri copiate după codul lui Napoleon, care stabilesc cu adevărat egalitatea tuturor în fața legii și drepturi egale pentru toți în familie, care impun căsătoria civilă. […] Am făcut învățământul primar obligatoriu și gratuit, am instituit sistemul zecimal, am creat spitale, școli pe care Majestatea Voastră a binevoit să le onoreze cu încurajările sale. Am mărit căile de comunicație; am construit poduri care lipseau cam de peste tot […] Fost-am prea îndrăzneț? N-am o părere prea bună despre forțele țării mele și valoarea instrumentelor de care dispun? N-am fost eu însumi la nivelul înaltului rol pe care Providența mi l-a atribuit? (Din Memoriul adresat de către Alexandru Ioan Cuza, lui Napoleon al III-lea, împăratul Franței)

Domnia lui Carol I (1866-1914)

• după detronarea lui Alexandru Ioan Cuza, alegerea prințului s-a oprit oficial asupra lui Filip de Flandra, apoi, după refuzul acestuia, tronul a fost oferit lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (1866-1914), candidatul Franței și al Prusiei
  • a fost validată în țară printr-un plebiscit, iar în exterior prin recunoașterea de către marile puteri, în a doua parte a anului 1866 și în 1867

  Punând piciorul pe acest pământ sacru am devenit român. Rezultatul plebiscitului mi-a impus, știu, mari îndatoriri; eu sper că îmi va fi dat să le împlinesc. Vă aduc o inimă credincioasă, intenții curate, o voință fermă de a face bine, un devotament fără limite către noua mea patrie și un respect neclintit față de legi, pe care mi l-au dat strămoșii mei. (Din cuvântarea lui Carol la depunerea jurământului de principe al României, 10/22 mai 1866)

• a debutat prin adoptarea de către Parlament, în iunie 1866, a unei noi Constituții
  • a rămas în vigoare până în 1923
  • a fost revizuită de două ori (1879, 1884)
  • limita prerogativele domnitorului la cele ale unui monarh constituțional, care avea următoarele atribuții:
    • numește și revocă miniștri
    • sancționează și promulgă legile
    • are dreptul de amnistie în materie politică
    • numește și revocă în funcții publice
    • este conducătorul armatei
    • conferă grade militare
    • are dreptul de a bate monedă
    • încheie cu statele străine convenții
    • nici un act al domnului nu poate avea tărie dacă nu este contrasemnat de un ministru (responsabilitate ministerială) -> „regele domnește, dar nu guvernează”
  • a instituționalizat regimul parlamentar modern
    • a creat condițiile pentru alegerea unui guvern reprezentativ
    • stipula responsabilitatea miniștrilor pentru acțiunile lor și întărea principiul separării puterilor
  • a impulsionat și procesul de constituire a partidelor politice (partid politic = organizație relativ durabilă formată din persoane care împărtășesc aceeași concepție ideologică, subscriu la un set comun de valori și acționează pentru cucerirea puterii)
    • Partidul Național Liberal (1875)
    • Partidul Conservator (1880)
• octombrie 1866
  • vizita lui Carol la Istanbul unde a primit firmanul de numire din partea sultanului -> consacrarea internațională a monarhiei constituționale în România (monarhie constituțională = formă de guvernare în care conducerea se exercită de către monarh în conformitate cu Constituția)
• în prima parte a domniei (1866-1881), Carol s-a preocupat de consolidarea instituțiilor statului
  • s-a caracterizat prin instabilitate și confruntări între diversele grupări politice
  • 1868: au fost create curțile cu jurați, fiind instituite în fiecare județ
  • 1868: a fost elaborată Legea pentru organizarea puterii armate
    • armatei permanente și rezervelor ei li se adăugau dorobanții și grănicerii, milițiile, garda civilă și gloatele
    • această lege a introdus principiul mobilizării generale
    • armata era pusă sub administrarea centrală a Ministerului de Război, care administrează și conduce interesele armatei
  • 1872: o nouă lege a armatei a urmărit ridicarea calitativă a nivelului oștirii în ansamblul ei
    • efectivele au fost sporite, căutându-se realizarea unei mai bune instruiri și pregătiri a oștirii
    • s-a acordat atenție și dezvoltării flotei de război

  Și acum dacă privesc prezentul și trecutul, 1873 și 1848 ce văd? Atunci, două mici provincii un fel de santinele pierdute la extremitățile Europei, ignorate de Occident și ignorându-se ele înșile, o populație răspândită și rară, săracă având toate elementele bogăției, un buget care atinge cu greu 30 de milioane, o armată care nu depășește 29000 oameni, cuprinzând și dorobanții și grănicerii… Acum ce spectacol diferit! Țara Românească și Moldova unite au dat naștere unui stat de mai mult de 5 milioane de locuitori, bogat prosper, străbătut de drumuri și căi ferate, cu un buget de 90 de milioane, o armată de aproape 90000 de oameni și care poate fi ridicată cu ușurință la 150000. În fruntea acestui stat un principe provenit dintr-o familie suverană, domnind în virtutea unei Constituții, una din cele mai liberale din Europa. (din scrisoarea adresată de A. Ubicini, prietenului său, generalul Nicolae Golescu, în 1873)

  • 1877-1878: proclamarea și câștigarea independenței statului român
  • 1878: Carol a primit titlul de „Alteță Regală”
  • 10 / 22 mai 1881: proclamarea regatului României -> Carol devine rege

  Proclamarea regatului, 10/22 mai 1881
  Serbarea de astăzi consacră o epocă de cincisprezece ani, plină de lupte grele, de fapte mari. Sub puternicul scut al Constituțiunii, România a crescut, s-a dezvoltat, s-a întărit. Stăruința națiunii, vitejia armatei și credința pe care a avut-o în bărbăția poporului au împlinit dorințele noastre cele mai arzânde prin proclamarea regatului, care este garanția cea mai sigură pentru viitor. Primesc dar cu mândrie, ca simbol al independenței și al tăriei României, acestă coroană tăiată dintr-un tun stropit cu sângele vitejilor noștri, sfințită de biserică.

• cea de-a doua perioadă a domniei lui Carol I (1881-1914) a fost una favorabilă modernizării țării, fiind adoptate legi de maximă importanță pentru modernizarea țării
  • 1883: România a semnat un tratat secret cu Austro-Ungaria -> România putea interveni în favoarea românilor din Transilvania pe lângă Curtea de la Viena
  • responsabilitatea ministerială
  • 1883: România a aderat la Tripla Alianță
  • organizarea comunelor
  • organizarea învățământului
  • organizarea armatei
  • înființarea Băncii Naționale
  • legi pentru dezvoltarea industriei naționale
  • legi privind învoielile agricole
  • legi privind minele
  • legi privind organizarea clerului
  • au fost aduse modificări în sistemul electoral (în continuare cenzitar), în sensul creșterii numărului persoanelor cu drept de vot
  • 1885: Biserica Ortodoxă și-a proclamat autocefalia în raport cu Patriarhia din Constantinopol (autocefalie = conducerea de sine stătătoare a unei biserici ortodoxe naționale)
  • 1893: a fost adoptată Legea clerului mirean și a seminariilor -> prevedea salarizarea preoțiilor din bugetul statului sau al localităților
  • 1895: a fost adoptată rotativa guvernamentală (principiu de guvernare conform căruia partidele politice sunt chemate alternativ la guvernare)
  • la începutul anilor 1900 a fost construit Palatul Parlamentului din București
  • 1912-1913: războaiele balcanice -> România a jucat un rol de echilibru
  • 21 iulie 1914: a avut loc Consiliul de Coroană de la Sinaia -> România adoptă neutralitatea în Primul Război Mondial

Regalitatea română merge până la a face, figură de model, pentru câțiva regaliști francezi. Așa se face că, în 1914, contele de Montesquieu afirmă în primul capitol din cartea sa «Note despre România» intitulat «O țară salvată de monarhie»: «Efectele salutare ale noii monarhii nu s-au lăsat așteptate mult timp. În 1878, Carol de Hohenzollern eliberează pe români definitiv de jugul turcesc. În 1881, el ridică România la rangul de regat. Suveranitatea electivă ar fi condus România spre cele mai funeste tulburări și spre cele mai rele nenorociri, ar fi dus-o la prăbușire. Monarhia ereditară a salvat-o.» (Catherine Durandin, Istoria românilor)

Viața politică din România (1866-1918)

• activitatea parlamentului începea la 15 noiembrie al fiecărui an și se desfășura pe parcursul a trei luni de zile
  • până în anul 1918, deschiderea sesiunii parlamentare se făcea printr-un Mesaj al tronului, citit de rege și se închidea printr-un mesaj al prim-ministrului
  • a fost ales până în 1918 pe baza votului cenzitar

Într-o societate cu o structură bipolară, cu o moșierime restrânsă numericește, bogată, cultă și instruită și o țărănime cu o pondere demografică copleșitoare săracă și cu școlarizare doar în slabă măsură, libertățile politice sunt, în fapt, un domeniu aparținând unor cercuri extrem de restrânse. Clasa politică este compusă din proprietari mari și mijlocii de moșii și bunuri imobiliare, din profesiuni liberale și oameni de cultură. Marea masă a poporului, țărănimea, deși după 1866 dispunea de dreptul de a fi reprezentată parlamentar printr-un colegiu special, datorită unei slabe conștiințe politice și a inexperienței, se ținea departe de treburile publice. Situația se explică prin procesul greoi de asimilare a principiilor constituționale de către popor, cauza constituind-o evoluția extrem de lentă a învățământului public sătesc și menținerea țărănimii sub raport economic într-o stare materială precară. (Apostol Stan, Putere politică și democrație în România 1859-1918)

Liberalism

• s-a dezvoltat concomitent cu ascensiunea orașelor și a burgheziei
• lupta împotriva privilegiilor nobiliare și a restricțiilor din calea comerțului și industriei
• promova constituționalismul și pluralismul politic bazat pe libertatea de exprimare și spiritul de toleranță
• liberalii își propuneau să emancipeze poporul de orice servitute înzestrându-l cu drepturi politice
• liberalii considerau că societatea românească trebuia supusă unor schimbări majore în domeniul proprietății funciare și al relațiilor agrare
• liberalii se propunțau pentru intervenția statului în accelerarea procesului de dezvoltare industrială
• deviza liberalilor era „prin noi înșine” – se dorea valorificarea tuturor resurselor și energiilor naționale care să contribuie la dezvoltarea societății românești
• liberalii vizau domenii precum: industria națională, capitalul și comerțul românesc
• doctrina liberală punea accent pe libertatea presei, pe dreptul de asociere și exprimare
• personalități: I.C. Brătianu (lider P.N.L. între 1875-1891), Dumitru Brătianu (lider P.N.L. între 1891-1892), C.A. Rosetti, Dimitrie Sturdza (lider P.N.L. între 1892-1909) și Ion I.C. Brătianu (lider P.N.L. între 1909-1927)

Conservatorism

• era moștenitorul tradițiilor și privilegiilor premergătoare momentului 1848
• conservatorii doreau să mențină structurile social-economice existente, să restrângă dreptul de vot și să păstreze funcțiile publice pentru clasele înstărite
• ideologia conservatoare a avut în centru teoria „formelor fără fond”
  • fondul era reprezentat de realitatea istorică a societății românești
  • prin formă se înțelegeau ideile și instituțiile apărute în Occident, pe care liberalismul voia să le implanteze în mediul românesc
• conservatorii susțineau că statul trebuie să intervină, asigurându-se o ”armonie socială”
• conservatorii minimalizau rolul burgheziei, menționând doar două elemente ale structurilor sociale: monarhia și țărănimea
• personalități: Lascăr Catargiu (lider P.C. între decembrie 1880-1899), Manolache Costache Epureanu, Titu Maiorescu (lider al P.C.), Vasile Pogor, Take Ionescu, Gheorghe Grigore Cantacuzino (lider P.C.), P.P. Carp (lider P.C.), Alexandru Marghiloman (lider al P.C. după 1914)

Într-un discurs de la 5 decembrie 1897 de la Senat P.P. Carp declara: «de la 1866 trebuie să ne diferențiem nu pe aspirațiuni naționale, […] ci pe principii de organizare internă și numai de la 1866 până astăzi se poate vorbi de partide liberale și de partide conservatoare, care și unele și altele au originea lor nu în fanarioți […] dar în glorioasa generațiune de la 1848, care a fost generațiunea eroică a acestei țări.» (Ion Bulei, Sistemul politic al României moderne. Partidul Conservator)

Reformele violente sau intempestive sunt convulsii sociale care lasă mai multe urme ale răului decât germeni ai binelui, în timp ce ameliorările progresive, măsurate în concordanță cu gradul de civilizație al țării unde ele operează și fondate pe justiție și rațiune, rămân întotdeauna și prepară calea unor noi ameliorări. Ca să vindecăm un corp bolnav, nu este necesar să știm doar că acel corp suferă, trebuie să căutăm cauzele bolii, să descoperim originea răului. Tot așa, pentru a regenera o țară, nu este de ajuns doar să știm că acea țară este înapoiată, că o clasă de oameni sunt săraci, nefericiți, ci suntem obligați să cercetăm adevărata sursă a durerii care o copleșește. Altfel tăiem la întâmplare și omorâm bolnavul pe care vrem să-l vindecăm, dezorganizăm țara pe care căutăm s-o reformăm.

De aceea este de o mie de ori mai dezastruos ca o țară să aibă legi bune, călcate însă în picioare, decât să aibă legi mediocre, dar respectate sau chiar să nu aibă deloc. În Anglia, englezii se supun legilor vechi care sunt chiar contrare secolului nostru și nu fac altele decât cu foarte mare circumspecție. În Franța s-au schimbat patru sau cinci carte constituționale în ultimii 60 de ani. Care dintre cele două țări totuși ne întrebăm, este mai bine guvernată? [concepția conservatoare a lui Barbu Catargiu] (I. Stanomir, L. Vlad, A fi conservator, antologie, comentarii și bibliografie)

Înființarea și evoluția Partidului Național Liberal

• 1866: a avut loc instituționalizarea regimului parlamentar modern
  • s-a bazat pe alegeri periodice
  • a grăbit închegarea partidelor politice și din punct de vedere organizatoric
• 1867: înțelegerea de la hotelul Concordia
  • s-a realizat între liberalii radicali și liberalii moderați grupați în jurul lui Mihail Kogălniceanu
  • Programul de la Concordia a însemnat o primă încercare de constituire a unui partid liberal
• 24 mai 1875: au fost puse bazele Partidului Național Liberal în urma Coaliției de la Mazar-Pașa
  • Programul prevedea următoarele:
    • respectarea legilor și a regimului constituțional
    • apărarea libertății personale
    • organizarea învățământului și a armatei
    • susținea inițiativa particulară și întărirea rolului statului
    • împroprietărirea însurățeilor
    • reducerea sarcinilor fiscale și a cheltuielilor publice
    • liberalii militau pentru pace și respectarea tratatelor
• 1892: Congresul P.N.L. a elaborat un nou program al partidului
  • se baza pe necesitatea respectării legilor
  • alegerile trebuiau să se desfășoare în mod liber
  • prevedea măsuri pentru îmbunătățirea situației sătenilor
  • sprijinirea românilor din afara granițelor
• 1906: majoritatea membrilor partidului s-au pronunțat pentru lărgirea dreptului de vot
• 1909: Ion I.C. Brătianu devine șef al partidului
• 1913: partidul a anunțat înscrierea în program a două reforme fundamentale: reforma agrară și electorală
• Guvernări liberale: 1876-1888; 1895-1899; 1901-1904; 1907-1910; 1914-1918

Trebuiesc […] dar reformate cât mai curând legile administrative și chiar economice în vederea de a le face neatârnate de atotputernicia guvernamentală, inițiativa, activitatea și traiul cetățenilor în vederea mai ales de a reînălța caracterul și independența individului față cu statul. […] Activitatea cetățenilor, forța și inteligența țărei și chiar a indivudului sunt restrânse într-un cerc de fier și puterea centrală tinde din ce în ce mai mult de a cugeta și a viețui singură pentru toți. (Programul PNL, 1875)

Partidul Național Liberal trebuie să priceapă că, la această cotitură a istoriei, sau va reuși să schimbe structura socială a României, sau rațiunea lui de a fi în viața publică a țării încetează a mai exista. Nu-mi vorbiți de rezistența conservatorilor. Ea nu mă sperie. Am prevăzut-o din ceasul din care m-am hotărât. Datoria noastră astăzi este s-o înfrângem [Ion I.C. Brătianu]

În întrevederea avută cu Nicolae Iorga, în vara anului 1913, Brătianu îi comunică «intenția sa fermă de a da țăranului pământ și vot» […] La obiecțiile și propunerile lui Iorga, ca în loc de expropriere, pe care o credea de natură să rupă echilibrul social, să se mulțumească pentru moment cu arendarea pământului țăranilor, iar în locul sufragiului universal, unul pe „curii ca-n Bucovina”, Brătianu rămâne intransigent pe terenul reformelor radicale. «Le voia – mărturisește marele istoric – de o singură formă pentru toți, absolută și imediat.» (Sterie Diamandi, Galeria oamenilor politici, Ionel Brătianu)

Înființarea și evoluția Partidului Conservator

• 3/15 februarie 1880: au fost puse bazele Partidului Conservator
  • Programul P.C. prevedea următoarele:
    • consolidarea instituțiilor deja create și garantate prin Constituția din 1866
    • practica politică trebuie să se sprijine pe „clasele avute și luminate, adică pe rațiune”
    • libertățile publice, legalitatea, stabilitatea, liniștea, armonia, puteau deveni realitate numai prin „muncă și adevăr”
    • conservatorii nu erau împotriva progresului, dar acesta trebuia să fie măsurat, dar continuu
• 1884: conservatorii s-au opus revizuirii Constituției
  • ei considerau că nu drepturile politice lipseau românilor, ci situația materială lăsa de dorit
  • drepturile politice nu puteau să premeargă dezvoltării economice
  • ei considerau că orice reformă politică era zadarnică cât timp oamenii asupra cărora se aplica nu știau a citi și a scrie și nu aveau posibilitatea de a judeca interesele publice
  • conservatorii se considerau apărătorii privilegiilor clasei proprietarilor de pământ
• 1910: ideile prezentate de către Petre P. Carp vizau următoarele:
  • elaborarea unor măsuri în favoarea țăranilor și meseriașilor, care erau considerați baza edificiului social
  • alte reforme vizau domeniul administrativ, prin care administrația urma să câștige o mai mare autonomie în raport cu partidele politice
• Guvernări conservatoare: 1871-1876; 1888-1895; 1899-1901; 1904-1907; 1910-1913

S-ar părea paradoxal să vorbim de tradiția proprietății într-o țară în care țărănimea numai de la 1864 a devenit pe deplin proprietara locurilor de pe care se hrănea. Să nu se uite că proprietatea mare a existat; că ea era întemeiată încă din secolul al XVI-lea; dar cu deosebire să nu se uite că în clasa rurală exista, încă de pe timpurile eroice ale voievozilor noștri războinici, tradiția proprietății sub forma de moșnenie și răzășie. (…)

Proprietatea, domnii mei, ce este? O construcție a legii? A ferit Dumnezeu. Este întruparea cea mai eminentă a activității și inițiativei omenești. Societatea o consacra în interesul societății, adică al tuturor. Proprietatea este născută odată cu omul intrat în stare socială. Ea se naște din voința colectivă, din instinctul omenirii. De aceea, domnii mei, tradiția de proprietate trebuie să rămână întreagă. [Alexandru Marghiloman] (I. Stanomir, L. Vlad, A fi conservator, antologie, comentarii și bibliografie)

Lui Titu Maiorescu, ca exponent al forțelor conservatoare, i se părea că guvernul Ion C. Brătianu nu promova o politică compatibilă cu regimul de ordine și stabilitate, concordantă cu aspirația desăvârșirii monarhiei constituționale. Toleranța față de ideologia republicană i se părea a fi principala cauză. În acest sens, se reproșa că prin «Românul» [organul de presă al P.N.L.] se susțineau direct «teorii, idei și apologii» subversive și incompatibile cu monarhia constituțională. […] «Românul» se mai făcea culpabil pentru faptul că sub forma unor corespondențe din Franța promova «revoluțiunea» permanentă. Ce rost avea să difuzeze asemenea păreri? Ele erau utile când revoluția se configura ca singura modalitate de propulsare a progresului. Fuseseră răsturnate privilegiile, intrându-se într-o eră constituțională și liberală. Revoluțiile își mai aveau justificarea? (Apostol Stan, Putere politică și democrație în România 1859-1918)

România și Primul Război Mondial

• 15/28 iulie 1914: Austro-Ungaria declară război Serbiei
• 21 iulie / 3 august 1914: Consiliul de Coroană de la Sinaia -> România a adoptat o politică de neutralitate (neutralitate = situația în care, în cazul unui conflict, o țară nu face parte dintre beligeranți)
  • ședința a fost prezidată de rege și la ea au participat membrii guvernului, foști prim-miniștri și conducătorii principalelor partide
• 27 septembrie / 10 octombrie 1914: a murit regele Carol I
• Argument împotriva neutralității României:
  

  Din împrejurările de azi, România trebuie să iasă întreagă și mare; România nu poate fi întreagă fără Ardeal; România nu poate fi mare fără jertfă […]. Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susținut viața […]. Ardealul nu e numai inima României politice; priviți harta: Ardealul e inima României geografice […] Ne trebuie Ardealul, dar ne trebuie cu jertfă” Nu se lipește carne de carne, fără să curgă sânge! Nu se ia Ardealul cu neutralitatea! Neutralitatea și-a avut rostul dar și-a trăit traiul! (Discursul lui Nicolae Titulescu, 1915)

• viziunea partidelor politice și a opiniei publice asupra războiului:
  • în cadrul Partidului Conservator s-au format patru grupări, cu opinii diferite
    • gruparea condusă de Titu Maiorescu și Alexandru Marghiloman se pronunța pentru neutralitate și pentru menținerea bunelor relații cu Germania și Austro-Ungaria
    • o altă grupare condusă de Nicolae Filipescu susținea intrarea în război împotriva Puterilor Centrale
    • gruparea formată în jurul lui Take Ionescu susținea intrarea în război alături de Antanta
    • susținătorii intrării României în război de partea Puterilor Centrale se grupaseră în jurul lui Petre P. Carp
  • Partidul Național Liberal s-a orientat potrivit punctului de vedere susținut de președintele partidului Ionel Brătianu, a cărui idee centrală era legată de întregirea națională
  • mișcarea socialistă s-a pronunțat pentru neutralitatea definitivă
  • opinia publică susținea intrarea României în război alături de Antanta în vederea realizării dezideratului național
  • regina Maria susținea intrarea României în război pentru eliberarea teritoriilor românești aflate sub dominație străină
• 1915-1916: Ion I.C. Brătianu a purtat negocieri cu Antanta
  • Antanta ducea negocieri cu Bucureștiul în funcție de înaintarea apoi de stagnarea frontului rusesc, de expediția anglo-franceză, de deschiderea strâmtorilor maritime din primăvara lui 1915
  • locul principal între condițiile impuse de Brătianu era garanția scrisă că România își va împlini dezideratul național ca urmare a implicării sale în conflict
  • aliații occidentali au acceptat condițiile lui Ionel Brătianu în iulie 1916
• 4 august 1916: Ion I.C. Brătianu și reprezentanții politici ai Franței, Marii Britanii, Rusiei și Italiei la București au semnat convențiile politice și militare care stabileau condițiile intrării României în război
  • România trebuia să declare război Austro-Ungariei nu mai târziu de 15 august
  • era recunoscut dreptul românilor din Austro-Ungaria la autodeterminare și la unire cu Regatul României

Tratatul României cu Antanta
I. Rusia, Franța, Anglia și Italia garantează integritatea teritorială a regatului României în toată întinderea fruntariilor sale actuale. […] II. România se obligă și să atace Austro-Ungaria în condițiile stabilite prin Convenția militară; România se obligă de asemenea să înceteze, de la declararea războiului, orice legături economice și orice schimb comercial cu toți dușmanii aliaților […]. Rusia, Anglia și Italia recunosc României dreptul de a anexa teritoriile monarhiei austro-ungare, prevăzute și hotărnicite în art. IV. (Tratatul încheiat la București, august 1916)

Convenția militară ruso-română
România se obligă a mobiliza toate forțele sale de uscat și de apă și a ataca Austro-Ungaria cel mai târziu la 15/28 august 1916 […] Armata rusă se obligă să atace în chipul cel mai energic pe frontul austriac, pentru a ușura României aceste operații […] Începând cu 12/25 august, flota rusă va trebui să apere portul Constanța […]. Rusia se obligă să trimită în Dobrogea, în momentul mobilizării armatei române, două divizii de infanterie și una de cavalerie, pentru a coopera cu armata română contra armatei bulgare. Aliații se obligă a executa ofensivă prin armata lor de la Salonic, cel mai târziu cu opt zile înainte de începerea atacului României […]. Rusia, Franța, Anglia și Italia se obligă a furniza munițiuni și material […]. Aliații se obligă să furnizeze României, în limitele posibilităților, cai, medicamente, provizii și echipamente. (Minodora Perovici, Istoria universală în texte)

• 14 august 1916: România declară război Austro-Ungariei
• 15 august 1916: Germania declară război României
  • Turcia și Bulgaria au urmat exemplul Germaniei
• 14-15 august 1916: trupele române au trecut în Transilvania
  • au ocupat un număr de orașe printre care și Brașovul
• fronturi:
  • frontul din sud devenise alarmant, deoarece în Dobrogea fusese declanșată ofensiva bulgaro-germană condusă de feldmareșalul August von Mackensen. Înaltul Comandament a transferat trupe din Transilvania care au încetinit și apoi au oprit ofensiva inamică
  • frontul din vest nu a putut rezista puternicei ofensive lansate de armatele austriacă și germană pe valea râului Jiu
    • Craiova a căzut pe 8 noiembrie 1916 și armata română s-a retras la est de râul Olt
    • armatele austriacă și germană au înaintat către râurile Argeș și Neajlov, unde, între 17 și 20 noiembrie 1916 a avut loc bătălia decisivă
    • înfrângerea armatei române a dus la o retragere generală și armatele germane au intrat în București la 23 noiembrie 1916
  • frontul s-a stabilizat la sfârșitul lunii decembrie 1916 în sudul Moldovei
    • guvernul, administrația și armata s-au stabilit la Iași, oraș care devea capitala României
    • războiul s-a reluat pe frontul din Moldova în iulie 1917, când generalul Averescu a pornit ofensiva de lângă Mărăști, în cadrul efortului general aliat pe fronturile din est și vest de a învinge Puterile Centrale
    • lupte îndârjite au avut loc la Mărășești și Oituz, când armata română a oprit înaintarea trupelor austriece și germane și a pus capăt ofensivei acestora
• 1917: a avut loc revoluția bolșevică -> Rusia iese din război
  • 18 februarie 1918: noul guvern bolșevic al Rusiei a semnat pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale și a ieșit din război
  • România a fost lipsită de sprijinul rus, fiind izolat de Occident
  • 7 mai 1918: în acest condiții, guvernul român condus de conservatorul pro-german Alexandru Marghiloman, a semnat tratatul de la București
    • România devenea dependentă politic și economic de Puterile Centrale
• iulie 1918: Antanta zădărnicește ofensiva germană și începe să înainteze constant spre Germania, iar în nordul Italiei au respins armatele austro-ungare
• 21 octombrie / 3 noiembrie 1918: Austro-Ungaria încheie armistițiu cu Antanta
• 28 octombrie 1918: regele Ferdinand a ordonat armatei să reintre în război și la 1 decembrie 1918 a intrat în București în fruntea trupelor sale
• impactul războiului asupra societății
  • românii din teritoriile aflate sub stăpâniri străine au intrat în război încă de la început
  • armata română a suferit pierderi grele în efective, aproximativ 250.000 de ostași, adică aproape o treime din efectivele mobilizate în august 1916, fiind morți, răniți sau prizonieri de război
  • mai mult de jumătate din teritoriul țării fusese ocupat de inamic
    • Ion I.C. Brătianu a făcut din reforma agrară și cea electorală, principalele obiective interne ale guvernului de coaliție, pentru a crește moralul ostașilor
    • 23 martie 1917: regele a emis o proclamație către trupele sale, promițându-le pământ și dreptul la vot imediat după încheierea războiului
  • cele mai grele lupte din 1916 s-au dat la Podul Jiului și Târgu-Jiu
    • s-a remarcat Ecaterina Teodoroiu, „eroina de la Jiu”, înrolată ca voluntar în armata română
  • din 1916, regina Maria se deplasa zilnic să viziteze Cartierul General al Armatei și să facă turul diferitelor spitale din București
    • regina a luat sub supravegherea ei Crucea Roșie, acordând ajutor și asistență permanentă răniților și bolnavilor

  Am făcut următorul raționament: puteam să rămân în România unde eram în siguranță. Nimic nu mă îndemna să lupt cu austriecii contra României eventual. Războiul însuși îmi părea o monstruozitate. Totuși calea pe care trebuia s-o urmez mi se impunea cu toată limpezimea. Printre sentimentele ce mă copleșeau, unul domina: sentimentul datoriei. Rațiunea nu mai avea loc să vorbească. Orice alt raționament trebuia să înceteze din moment ce lucruri excepționale erau decretate și dintre toate convențiile omenești, cea mai monstruoasă, aceea care conduce la moarte fără dreptul de a protesta, era acceptată de toți. (Sextil Pușcariu, Memorii)

  Fiecare își face datoria cum crede, murmură Bologa drept răspuns lui Cervenco, așezându-se la masă față-n față cu Klapka, și apoi porunci soldatului: Adă-mi și mie ceva de mâncare! Soldatul dispăru. Peste o clipă, Gross, puțin încruntat, zise:
  – Nici o datorie din lume nu-mi poate impune să ucid pe un camarad…
  – Camarad ?! strigă deodată locotenentul Varga, revoltat, sărind în picioare. Trădătorii și dezertorii sunt camarazii d-tale?… […] Nimeni nu osândește cu inimă ușoară, zise Apostol gânditor, dar când vina e evidentă ești silit. Căci mai presus de om, de interesele lui particulare, e statul!
  – Nimic nu e mai presus de om! Se ridică atunci Gross, grăbit, ca nu cumva să-i ia cineva vorba. Dimpotriva, omul e mai presus de orice, mai presus chiar de întreg universul! Ce-ar fi pământul fără omul care să-l vadă, să-l iubească, să-l măsoare, să-l înconjoare?… Ca și pământul, universul numai prin om a devenit o realitate interesantă. (Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraților)

Domnia lui Ferdinand I (1914-1927)

• de numele său se leagă participarea României la Primul Război Mondial
• a continuat politica predecesorului său privind modernizarea statului
• este marcată și de adoptarea a două reforme care vor modifica substanțial caracteristicile scenei politice autohtone: reforma agrară și votul universal
• date importante:
  • 9 aprilie 1918: Sfatul Țării hotărărește unirea Basarabiei cu România
  • 28 noiembrie 1918: Congresul General al Bucovinei votează unirea cu România
  • 1 decembrie 1918: Marea Adunare Națională de la Alba Iulia aprobă în unanimitate rezoluția Consiliului Național Român Central de unire a Transilvaniei cu România
  • 29 decembrie 1919: Parlamentul României votează legile de ratificare a unirii Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România
  • 15 octombrie 1922: are loc încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria la Alba Iulia
  • 1923: este adoptată Constituția care consfințește unirea

Statul național unitar român

• Context
  • anul 1918 reprezintă în istoria poporului român anul triumfului idealului național
    • acest proces istoric, desfășurat ca în întreg spațiul de locuire românesc, a înregistrat puternice manifestări în 1784, 1821, 1848-1849
  • Primul Război Mondial a constituit ocazia formării României Mari
  • nu victoriile militare au stat la temelia statului național român, ci actul de voință al națiunii române
• Cauze
  • destrămarea Rusiei Țariste
  • destrămarea Imperiului Austro-Ungar
  • afirmarea dreptului popoarelor la autodeterminare pe baza principiului naționalităților (autodeterminare = manifestarea voinței populare, prin care se pot lua decizii, în anumite circumstanțe, privind propria soartă politică)

  Militantismul ardelenilor din toamna anului 1918 a cântărit, fără îndoială, greu asupra deciziei lui Wilson de a recunoaște principiul unității naționale române. Anturajul președintelui american era preocupat cu siguranță, de soarta minorităților naționale din Transilvania, însă era de acord cu principiul autodeterminării popoarelor. Istoriografia ungară apreciază că popoarele tindeau, în această perioadă, spre revoluție socială, dar istoriografia română consideră ruptura cu vechea ordine în același timp națională cât și socială. Unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat este rezultatul unei înfrângeri diplomatico-militare a Imperiului austro-ungar și al unei rapide mobilizări politice a elitelor române. (Catherine Durandin, Istoria românilor)

• Unirea Basarabiei cu România
  • aprilie 1917: s-a format la Chișinău Partidul Național Moldovenesc, al cărui președinte a fost ales Vasile Stroescu
    • obiectivul principal al partidului era obținerea autonomiei Basarabiei
    • organul de presă al partidului era Cuvântul Moldovenesc, condus de către Onisifor Ghibu
  • 8 octombrie 1917: Congresul ostașilor moldoveni întrunit la Chișinău a proclamat autonomia Basarabiei
  • 2-6 noiembrie 1917: a avut loc Congresul de constituire al Sfatului Țării, organismul coordonator al luptei pentru unire, ales pe baze democratice
    • Sfatul Țării era condus de Ion Inculeț și avea ca organ executiv Consiliul Directorilor Generali (un guvern, condus de Petre Erhan)
  • 2 decembrie 1917: Sfatul Țării a proclamat Republica Democratică Moldovenească
    • primul președinte al acesteia a fost ales Ion Inculeț, iar puterea executivă a fost preluată de către guvern
  • Consiliul Directorilor Generali, confruntat cu dezordinile și distrugerile provocate de trupele rusești în retragere și cu încercările bolșevicilor de a prelua puterea în teritoriu, a solicitat sprijinul militar al guvernului român
    • 12 ianuarie 1918: armata română a trecut Prutul și a restabilit ordinea în Basarabia

    În fapt, chemarea trupelor române în Basarabia nu este decât un act natural, un ajutor frățesc acordat micii republici de același sânge și o consecință logică a procesului revoluției ruse. Situația Basarabiei în acel moment era de așa natură încât trebuia multă diplomație și prudență pentru a nu provoca elementele bolșevice care își găsiseră refugiu în Basarabia. Nemulțumiți de felul în care au fost tratați de autoritățile române, bolșevicii fac o propagandă intensă și sistematică împotriva românilor. (Ștefan Ciobanu, 1929)

    Lupte violente s-au dat în jurul Tighinei. Numai după trei zile de lupte pe străzile orașului, bandele roșii au fost respinse dincolo de Nistru. Basarabia se regăsea în afara oricărei amenințări, iar Sfatul Țării era în măsură să-și reia activitatea. (I.I.C. Brătianu, Basarabia. Drepturi naționale și istorice)

    Situația din Basarabia a făcut puține progrese. […] Unii pretind că s-a înrăutățit. Este sigur că venirea trupelor bolșevice pe Nistru a întețit tendințele comuniste ale țăranilor nemulțumiți, aici ca și în alte părți, de procedurile armatei române. Ocuparea de noi provincii alipite la România a contribuit la coruperea mentalității soldatului român. […] Printr-o stranie aberație, comandamentul a dat soldatului român drepturi nelimitate […] Jefuirea populației basarabene i-a fost permisă. (Mărturiile observatorilor militari francezi din 1920)

  • 23-24 ianuarie 1918: Sfatul Țării întrunit la Chișinău, a proclamat independența Republicii Democratice Moldovenești și separarea ei de Republica Federativă Rusă
  • 27 martie 1918: Sfatul Țării a votat unirea Basarabiei cu România
  • 22 aprilie 1918: regele Ferdinand semna decretul de promulgare a Actului Unirii cu România
    • pentru administrarea provizorie a Basarabiei a fost desemnat Consiliul Directorilor, până la preluarea acesteia de către guvernul de la București

  În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte pentru totdeauna, se unește cu mama sa, România. (Declarația Sfatului Țării, 27 martie 1918)

• Unirea Bucovinei cu România
  • octombrie 1918: deputații români din Parlamentul de la Viena au constituit Consiliul Național Român, condus de Constantin Iosipescu Grecu și George Grigorovici
  • 9 octombrie 1918: Consiliul Național Român a cerut, în numele națiunii, dreptul la autodeterminare și a exprimat dorința de secesiune
  • 14/27 octombrie 1918: constituirea Adunării Constituante a Bucovinei, din care făceau parte reprezentanți ai locuitorilor, în majoritate români
    • președinte al acestui organism a fost ales Iancu Flondor
    • Adunarea Constituantă a hotărât unirea Bucovinei cu celelalte provincii românești din imperiu într-un stat național
    • s-a format și un Consiliu Național ca organ reprezentativ
  • trupele ucrainene au pătruns în Bucovina cu scopul de a-l ocupa și alipi Ucrainei
    • Consiliul Național Român a solicitat sprijinul armatei române
    • armata română a intervenit pentru a restabili ordinea
    • 12 noiembrie 1918: Consiliul Național Român a stabilit instituțiile Bucovinei
  • 28 noiembrie 1918: au început lucrările Congresului General al Bucovinei
    • președintele Congresului a fost ales Iancu Flondor, care a dat citire Moțiunii prin care se hotăra „Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare, cu Regatul României”
• Unirea Transilvaniei cu România
  • aprilie 1918: s-a desfășurat Congresul națiunilor din imperiu la Roma
    • a adoptat hotărârea fiecărei națiuni de a se constitui în stat național independent sau de a se uni cu statul său național existent
  • 29 septembrie / 12 octombrie 1918: reprezentanții Partidului Național Român întruniți la Oradea au adoptat o Declarație în care proclamau libertatea națiunii, separarea politică de Ungaria și asumarea suveranității în teritoriul național
  • 30-31 octombrie 1918: s-a constituit la Arad Consiliul Național Român Central (C.N.R.C.), format din 6 reprezentanți ai Partidului Social Democrat și 6 reprezentanți ai Partidului Național Român
  • 6 noiembrie 1918: C.N.R.C. a publicat manifestul „Către națiunea română”, în care erau argumentate drepturile românilor din teritoriile ce aparțineau atunci Ungariei, la autodeterminare
  • 7 noiembrie 1918: C.N.R.C. a publicat textul convocării la Alba Iulia a Adunării Naționale a românilor
  • 9-10 noiembrie 1918: C.N.R.C. a adresat guvernului maghiar o notă ultimativă, prin care cerea întreaga putere de guvernare
    • Guvernul maghiar a trimis o delegație pentru tratative
    • 13-14 noiembrie 1918: au avut loc tratativele dintre delegația maghiară și C.N.R.C.
      • tratativele au eșuat deoarece maghiarii recunoșteau doar autonomia Transilvaniei și nu separarea definitivă de Ungaria
  • 18 noiembrie 1918: Alexandru Vaida-Voevod a prezentat Declarația de autodeterminare în Parlamentul Ungariei
  • 1 decembrie 1918: s-a desfășurat Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, la care au participat 1228 de delegați și peste 100.000 de persoane
    • Adunarea a fost deschisă de către Gheorghe Pop de Băsești, iar Rezoluția Unirii a fost prezentată de Vasile Goldiș
    • Adunarea Națională de la Alba Iulia a adoptat rezoluția care în primul său articol proclama „Unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”
      • pentru conducerea Transilvaniei până la integrarea sa definitivă în statul român s-au format: Marele Sfat cu rol legislativ și Consiliul Dirigent, forul executiv

      I. Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România […]. Adunarea națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre […] Închei cu aceea, că legătura sfântă a celor 14 milioane de români ne îndreptățește a zice «Trăiască România Mare». (Rezoluția Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia)

  • 24 decembrie 1918: regele Ferdinand a emis decretul de unire
• Urmări
  • suprafața țării a crescut de la 137.000 km pătrați la 295.049 km pătrați
  • datele recensământului din 1930
    • România avea o populație de 18.057.028 de locuitori, din care 71,9% români
    • populația rurală reprezenta 78,9%, cea urbană 20,1%
  • 1918-1920: au fost legiferate diferite prevederi ale reformei agrare din 1917
  • 1919: au fost organizate primele alegeri pe baza sufragiului universal